După ce am lucrat un an în Italia sperând să îi pot oferi copilului un trai mai bun, după ce i-am umplut şifonierul de haine scumpe şi burta de dulciuri trimise cu Atlassibul, am reuşit să înţeleg că nu astea sunt lucrurile importante de care are nevoie. Drept urmare, mi-am dat demisia şi m-am întors acasă, apoi am dat un an din viata pentru o plimbare.

Banii pe care am reuşit să îi pun deoparte în acest timp erau prea puţini totuşi pentru a face ceva concret, iar privirea copilului când povesteam despre locurile văzute în Italia era atât de uimită încât, sub impulsul momentului, am pregătit actele(aprobare de la tatăl lui şi paşaport), am cumpărat bilete de avion şi i-am propus să facem o plimbare.

Eram emoţionată şi îngrijorată de reacţia pe care o va avea Ionuţ în avion, caci nici cei sapte ani de acasa, nici alte evenimente nu il pregatisera, ştiind că pentru mine primul zbor a fost traumatizant. Dar de cum s-a ridicat avionul în aer, băiatul meu, care avea atunci aproape 13 ani,  nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să doarmă timp de 2-3 ore, cât a durat zborul.

Prima oprire a fost la Napoli, unde am petrecut o zi şi o noapte mâncând pizza de la mama ei, admirând insula Capri şi minunându-ne de mormanele de gunoi adunate pe străzile unui oraş atât de frumos.

De acolo am luat trenul spre Roma, unde prietena mea Adriana ne-a fost ghid, ne-a purtat paşii prin locuri celebre şi ne-a pus la încheierea turului să aruncăm câte un bănuţ în Fontana di Trevi(din păcate, nu aveam mult timp la dispoziţie).

La Vicenza ne aştepta buna mea prietenă Claudia şi soţul ei Angelo, care ne-au oferit o săptămână de neuitat. Ne-am plimbat cu Guzzi 750 :-P (ca de obicei inconştientă-200 km/h), am vizitat Amfiteatrul Roman din Verona, Casa Julietei şi ne-am distrat de minune în parcul Zoo Safari (Parco Natura Viva).

Aş repeta oricând aventura, trebuie doar să găsesc un sponsor. :-P