Povestea unui câine ciobănesc corb – Jurnalul unui Sultan 4
Cum împarți un câine la doi oameni
27. 06. 1988. Vorbe. Multe vorbe lătrate. O ceartă. E prima lor ceartă la care iau parte. Mă uit spre el. Îi pot simţi furia. Ochii lui verzi lucesc răutăcios. Întorc privirea spre ea. Nu pare speriată. E doar tristă şi obosită. Îi ling mâna cu care a aruncat mai devreme hainele din fotoliu. El mă prinde de zgardă şi rosteşte scurt, poruncitor: Hai, Sultan! Aceasta este Povestea unui câine ciobănesc corb – Jurnalul unui Sultan 4.
Ea sare din fotoliu, se lipeşte de uşă, se uită fix la el cu ochi de ciută rănită. Nu e nevoie de cuvinte. Ştim toţi trei – câine, bărbat şi tânără femeie, un lucru cert: îl iubesc, îl consider stăpânul meu, dar pentru draga mea Ham! Ham, ham! mi-aş da viaţa. Aici e casa mea, aici e locul meu. Povestea unui câine ciobănesc corb – Jurnalul unui Sultan 4 continuă.
O zi emoționantă din viața unui ciobănesc corb
30. 06. 1988. Ieri am trăit una dintre cele mai emoţionante zile, o zi bună de consemnat în Jurnalul unui Sultan. Uitată era cearta, uitate privirile tăioase. Ne-am bălăcit în apa unui lac, am revăzut prieteni de-ai lor, m-am jucat cu un doberman puţin cam prea năbădăios, am mâncat carne friptă pe grătar (sincer să fiu, la mine au ajuns doar oasele) şi am încercat să vânez o cârtiţă.
Spre seară, înainte să plecăm acasă, în timp ce alergam şi mă tăvăleam voios prin iarbă, m-am înţepat într-un mărăcine. De acolo au pornit toate necazurile mele. În trei picioare, precum căţeluşul şchiop din poezie, am ţopăit în urma dobermanului. Ham! Ham, ham! a rămas alături de mine, cum face ea de obicei.
Ciobănescul corb ajunge în Orașul Subteran
Trecem pe lângă Oraşul Subteran. O umbră întunecată se propteşte în poartă. Adulmecă aerul înserării şi urmele paşilor noştri. Fiinţa asta fără nume încearcă să mă sperie. Îmi arată ghearele lungi, ascuţite, şi botul puternic, alungit. Mi-e teamă, însă nu arăt. Păşesc ţanţoş, cu coada ridicată. Mă chinuie rana din picior. Probabil arăt jalnic îmbrăcat în negru, cu pantofi şi cămaşă albă, ţopăind ca o cioară.
Nu impresionez pe nimeni. Încerc un lătrat. Nu reuşesc şi asta mă enervează. Mă reped spre fiinţa fără nume. E mai iute ca mine. Se ascunde sub pământ. O caut. Scormonesc prin muşuroi, apoi prin tunel. Apare pe neaşteptate. Mă prinde de nas. Doareee!
Urlu aşa cum doar un ciobănesc ştie să urle. Mă arunc peste fiinţa care mi-a distrus nasul şi demnitatea. O prind de ceafă. Miroase urât. O scutur cu forţă. Din Oraşul Subteran iese o armată de fiinţe fără nume. Mă zgârie. Sapă sub labele mele o groapă în care să mă afund. Colţii mei se strâng mai tare peste blana mirosind a pământ şi a putred.
Cu coada ochiului zăresc dobermanul undeva în stânga. Râde. Îmi arată dinţii albi, strălucitori. Mârâi. Râd şi oamenii. Mârâi mai tare. Dau drumul fiinţei fără nume. Ies din groapă. Alerg în trei picioare spre ei. Sunt pregătit să îi trântesc la pământ şi să îi muşc. Simt pe ceafă mâna stăpânei. Ham! Ham, ham! e lângă mine şi încearcă să mă liniştească. Îmi spune că am visat, că am urlat în somn. Vis? Asta înseamnă să visezi? Urăsc visele!
Acum gasiti intreaga poveste aici: Jurnalul unui Sultan
Dacă vreți să citiți toată povestea unui câine ciobănesc corb, atâta cât s-a scris până acum:
Jurnalul unui Sultan – prima pagina
Informații despre ciobănescul corb găsiți în prima filă a jurnalului.
Acum dau pentru prima oară de un episod din jurnalul ăsta. Dar m-am dus şi am citit şi primul episod. :) Şi-mi place ideea, îmi place cum ai scris.
Ştii, cred că n-ai visat degeaba să scrii o carte. Chiar ai putea s-o scrii. O carte care ar fi, zic eu, citită cu plăcere de multe categorii de cititori.
Multumesc mult, Vero! Am avut o zi minunata! Cand doi scriitori (a intrat si Liviu Surugiu pe privat sa ma felicite), oameni cu carti publicate, iti spun ca ai putea scrie mai mult, simti cum plutesti…
Din pacate, dupa cum stim deja amandoua, o carte se scrie mult diferit fata de un articol de blog. In plus, trebuie sa traiesc in timpul in care scriu cartea, nu? Si daca ma concentrez pe ea, cand sa mai public si advertoriale? :)
Ia-o pe îndelete, Vienela. Gândeşte-te ce vrei să scrii şi scrie în fiecare zi câte puţin. La urma urmelor, “Pe aripile vântului”, de exemplu, e, din câte-mi aduc aminte, rodul unei munci de 20 de ani, nu?
Poţi începe cu jurnalul ăsta. Ai deja 4 articole, nu? Patru zile din jurnal, Mai scrie şi altele. Pe rând, ca şi cum ai scrie pe blog. Poate n-o să-ţi iasă un roman, dar e foarte bine şi dacă-ţi iese o nuvelă. Sau măcar o povestire. Pe urmă reciteşte, modifică ce crezi că e de modificat. Şi trimite la o revistă. La mai multe, dacă prima nu te publică. E OK şi dacă e o revistă online, e OK şi dacă nu-ţi dă bani, sau îţi dă foarte puţini. Merită. O să-ţi faci, după câteva povestiri, un nume, ca să zic aşa, o să cunoşti nişte oameni, o să-ţi faci nişte relaţii.
Şi pe urmă nu te opri – ca mine :D
Continuă să scrii. Pe îndelete. Până când o să ai prima carte, publicată pe banii unei edituri. Şi poate că nu va fi şi ultima.
Eu zic că talent ai. În jurnalul ăsta se simte, sau l-am simţit eu, sare în ochi mai clar decât în alte articole.
Şi advertorialele sunt bune ca exerciţiu de scriere, printre altele :)
Succes! M-aş bucura sincer dacă ţi-ar reuşi!
Vero, ai idee de cate ori am citit comentariul tau pana cand m-am decis sa raspund? As vrea sa scriu sf, dar stiu ca nu sunt capabila. Undeva pe drum mi-a pierit curajul de a lasa libera imaginatia. Chestiile siropoase ma plictisesc pana si pe mine, desi as putea scrie. Aceasta poveste, cu toate ca mi-e draga, are doar cateva comentarii, semn ca oamenii nu o gusta. Asadar, ce sa scriu? :)))
Iti multumesc din suflet pentru incurajari si pentru sfaturi! Am vrut sa mai scriu un mic text in continuarea acestuia si ideile mi s-au schimbat pe masura ce asterneam cuvinte. A luat o alta forma, s-a dilatat… Dupa doua zile in care am scris cate 3-400 de cuvinte, am abandonat. :)))
Sunt ametita si nu ma pot concentra. Scriu un text pentru acest blog, apoi unul pentru Totul despre mame, dupa care apare un advertorial despre sablare, apoi unul despre credite pe termen scurt, inca unul despre rochii de seara, dupa care (in teorie) ar trebui sa scriu si despre un caine ciobanesc. :))))
Încearcă să scrii despre toate în acelaşi stil. Sau, dacă ai advertoriale în care nu se cer decât linkuri, strecoară-le în jurnalul câinelui – îţi garantez c-o să fie amuzant.
Sau, când scrii ceva, uită de toate celelalte. Sau consideră că atunci când scrii advertoriale eşti la serviciu, iar jurnalul căţelului îl scrii în timpul liber :)
Şi nu dispera dacă nu-ţi iese bine ce scrii acum. Opreşte-te, fă o pauză… Nu te aleargă nimeni. Eu, de exemplu, am început Râpa Amăgirilor de vreo 5 ori şi m-am oprit, că nu mi-a plăcut. Şi pe urmă, într-o bună zi, a-nceput să meargă şi a curs până la sfârşit.
Nu încerca să scrii la comandă şi nu te simţi obligată să scrii. Lasă totul să vină de la sine. Şi când ai chef de scris, scrie tot ce-ţi trece prin cap, nu musai despre câinele ciobănesc.
Şi postările mele au puţine comentarii, şi eu scriu mai departe, mă gândesc că oamenii nu gustă pentru că… au gusturi proaste! :P :D
De la bărbatul meu am învăţat, printre altele, că trebuie să-ncerc să mă privesc obiectiv, dar să nu las părerea mea despre mine să depindă de ce-mi spun alţii. Fiindcă fiecare îţi spune altceva, fiecare vrea altceva.
Cât despre părerea bloggerilor sau a cititorilor de boguri… Sunt unii care-mi trântesc câte un like aproape la fiecare articol, dar am văzut că fac la fel şi prin alte părţi, unde mie nu-mi place deloc ce citesc. Aşa că… ce bază pot să pun pe părerea lor?
Cu ce intarziere raspund!
Eh, astia au tot mai multe pretentii. Probabil ai observat pe celelalte bloguri ale mele…
Vreau sa fac prea multe lucruri si nu imi mai iese nimic bine din cauza asta. Nu reusesc sa imi fac un program si sa ma tin de el… Astazi, citind sfaturile tale, mi-am dat seama ca ar trebui sa le lipesc pe un perete in fata mea pentru a ma putea mobiliza. De atunci nu am mai scris nimic, concentrata fiind pe advertoriale.
Ha, ha, pe asta o voi inrama! “oamenii nu gustă pentru că… au gusturi proaste!” :D
:) De abia aştept să citesc despre harem! :P
Hi, hi, minte murdara! Unde iti zboara tie gandul mereu! :)))
Păi de ce-i murdară? Toţi sultanii aveau şi au harem! :P
Aveau, dar ceea ce se intampla intre sultan si femeile sale ar trebui sa ramana in intimitatea lor, nu? :-P
Viață grea, viață de câine!
A unora chiar este, din pacate. Tocmai am vazut la tv nenorocirea de la adapostul din Campina. :(