Epistolă către o epavă

Epistolă către epava lăsată în urmă

Îţi scriu din legănatul valurilor, draga mea epavă, ca pentru a te purta acolo unde tu nu vei ajunge nicicând. Îţi scriu pentru a-ţi arăta splendorile pe care le văd atunci când îmi sprijin trupul de prova impregnată cu mirosul salin, inconfundabil, al mării celei mari. Teribil îmi place sentimentul ce mă învăluie atunci când ating, cu tălpile goale, puntea vaporului care pluteşte sigur şi graţios peste ape întunecate, fără a se poticni.

Să aveţi vânt din pupa! ni s-a urat înainte de plecare, deşi acum vapoarele (mai puţin cele eşuate) se pot descurca şi fără să fie împinse cu putere de vântul mai mult sau mai puţin grăbit. Înghesuiţi la babord, nepăsători ca nişte beizadele răsfăţate, am fluturat batiste de hârtie, am privit cu superficialitate reacţia celor ce se agitau pe uscat şi-am continuat să ronţăim la pufarine, înghiţind fericiti roz, şi bleu, şi liliachiu.

O clipă, o singură clipă ţi-am dedicat un gând, dragă epavă lăsată în urmă. Mă necăjea ideea că suferi, că apa te-a prins în mrejele ei, că te-a legat cu lanţuri şi lacăte grele în nisipul abraziv, că ţi-a intrat în toate cotloanele şi te-a măcinat, puţin cu puţin. O clipă, doar o clipă, am crezut că pierderea este şi a mea, că nu mă voi putea acomoda cu gândul degradării tale, că tu, vapor subţirel, tras printr-un inel, m-ai putea trage, cu puterea gândului, în adâncul ce îţi bântuie obscurul final.

O armată de albatroşi a fâlfâit deasupră-mi în acea terifiantă clipă, trezindu-mă la realitate. Eu sunt vie, tu eşti aproape mort, vapor necăjit, abandonat pe-o limbă de nisip. Tu-ţi porti sufletul în coşul de evacuare, lăsând frumosul ce a mai rămas în tine să se amestece cu vechile gaze puturoase, pe când vaporul cu care călătoresc eu este atat de darnic, încât îmi permite să privesc marea şi zarea din castelul central, locul ce asigură o maximă vizibilitate, locul ce îmi dezvăluie o panoramă de basm.

Îţi scriu această epistolă din legănatul valurilor, îţi vorbesc aşa cum i-aş vorbi unui om raţional şi sensibil, deşi presimt că nu vei avea nici o reacţie, pentru că fiarele, mai ales de sunt pătrunse de rugină, nu au reacţii omeneşti. Eşti aproape moartă, dragă epavă, şi tăria ta, altădată celebră, devine, clipă după clipă, tot mai cremoasă.

Te vei stinge, răpusă de apă, de nisip, de rugină, de staţionare, de chiar nefericirea ce te macină, într-o singurătate de infern. Vei observa cu durere cum carena-ţi va renunţa să te susţină, vei plânge lacrimi sărate ce vor umple oceanul, vei remarca, sfâşiată, că fiecare piesă a ta, ca şi întregul, au devenit insignifiante. Atunci vei reciti, cu ochii tulburaţi de agonie, epistola mea sinceră. Vei remarca abaterea de la subiectul principal şi vei rămâne, o ultimă clipă, pe gânduri. Dacă o vei aprecia sau nu, încă nu ştiu.

“Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?”