Stăteam de câteva minute în acea staţie pustie. Nici un autobuz, nici un taxi. Vântul îmi flutura încetinel rochiţa crem cu buline, dezgolind pielea subţire, acoperită de ciorapi mătăsoşi. Îl simţeam trecând unduios prin pletele deja răvăşite, aşa cum doar un iubit nesăţios îşi poate plimba degetele curioase prin părul femeii de care e îndrăgostit. Ştiam că este efemer şi imaterial, el, vântul păgân de primăvară. I-am permis să mă îmbrăţişeze toată, să mi se strecoare printre mărgelele desenate pe rochie, să îmi inunde trupul cu parfum de ghiocei. Era o zi tristă. Prima zi de Mărţişor în care nu aşteptam nici un cadou.
Cel mai frumos mărțișor e un parfum bun.
elefant.ro

Aveam să îmi imaginez că el, vântul păgân de primăvară, îmi era iubit. Evadam din staţia pustie şi porneam într-un voiaj de gânduri încâlcite, o caravană îndreptându-se înspre niciunde, purtând cu ea bagaje pline de dorinţe nespuse, de înfiorări senzuale, de mângâieri ireale. De nu mi-ar fi fost teamă că mă fac de ocară, aş fi întins braţele şi as fi încercat să prind la piept vântul păgân care strivise în drum spre mine ghioceii, să mă îmbăieze în parfumul lor. Trăiam un vis aievea. În dorinţa lui de a-mi dărui cel mai frumos mărţişor, îmi prinsese de rochiţa crem cu buline un fir de ghiocel. Zâmbeam…

cel mai frumos martisor, un ghiocel

M-am urcat în autobuzul sosit în staţie. Firul de ghiocel a căzut ofilit pe asfalt. În urma mea am auzit un vaiet prelung. Femeie trădătoare, ca toate femeile, ţi-ai râs de sentimentele mele, urla vântul păgân de primăvară. M-am aşezat pe un scaun şi am privit afară. L-am văzut cum se zvârcolea pe trotuar, încercând să se strecoare în autobuz. Am zâmbit iar, tristă şi fericită în acelaşi timp. Nimeni nu avea să ştie vreodată că vântul păgân de primăvară îmi fusese amant de-o clipă -o clipă cât eternitatea- şi că îmi dăruise cel mai frumos mărţişor…