Cel mai frumos mărţişor

Stăteam de câteva minute în acea staţie pustie. Nici un autobuz, nici un taxi. Vântul îmi flutura încetinel rochiţa crem cu buline, dezgolind pielea subţire, acoperită de ciorapi mătăsoşi. Îl simţeam trecând unduios prin pletele deja răvăşite, aşa cum doar un iubit nesăţios îşi poate plimba degetele curioase prin părul femeii de care e îndrăgostit. Ştiam că este efemer şi imaterial, el, vântul păgân de primăvară. I-am permis să mă îmbrăţişeze toată, să mi se strecoare printre mărgelele desenate pe rochie, să îmi inunde trupul cu parfum de ghiocei. Era o zi tristă. Prima zi de Mărţişor în care nu aşteptam nici un cadou.

Aveam să îmi imaginez că el, vântul păgân de primăvară, îmi era iubit. Evadam din staţia pustie şi porneam într-un voiaj de gânduri încâlcite, o caravană îndreptându-se înspre niciunde, purtând cu ea bagaje pline de dorinţe nespuse, de înfiorări senzuale, de mângâieri ireale. De nu mi-ar fi fost teamă că mă fac de ocară, aş fi întins braţele şi as fi încercat să prind la piept vântul păgân care strivise în drum spre mine ghioceii, să mă îmbăieze în parfumul lor. Trăiam un vis aievea. În dorinţa lui de a-mi dărui cel mai frumos mărţişor, îmi prinsese de rochiţa crem cu buline un fir de ghiocel. Zâmbeam…

 

 

M-am urcat în autobuzul sosit în staţie. Firul de ghiocel a căzut ofilit pe asfalt. În urma mea am auzit un vaiet prelung. Femeie trădătoare, ca toate femeile, ţi-ai râs de sentimentele mele, urla vântul păgân de primăvară. M-am aşezat pe un scaun şi am privit afară. L-am văzut cum se zvârcolea pe trotuar, încercând să se strecoare în autobuz. Am zâmbit iar, tristă şi fericită în acelaşi timp. Nimeni nu avea să ştie vreodată că vântul păgân de primăvară îmi fusese amant de-o clipă -o clipă cât eternitatea- şi că îmi dăruise cel mai frumos mărţişor…

În lumina blândă a primăverii, cu petalele de cireși dansând pe alee, eu mă simțeam ca un călător al timpului, călăuzit de acel vânt păgân, cu arome de proaspătă revărsare a vieții. Clipa cât eternitatea în care am fost cuprins de mângâierea lui mi-a adus amintiri adânc îngropate în straturile sufletului meu.

Privind cerul albastru, parcă pictat de mâna unui zeu rătăcit, am simțit că universul întreg se deschide în fața mea, cărând cu el mistere și întrebări la care inima începea să caute răspunsuri. Ceva în acea clipă de taină mi-a dezvăluit că realitatea este mult mai complexă decât pot percepe simțurile umane obișnuite.

Vântul păgân de primăvară, acel amant trecător, mi-a șoptit secretele vieții și ale timpului într-o limbă pe care doar sufletul o poate înțelege. Am început să înțeleg că eternitatea nu este doar un concept abstract, ci o prezență palpitantă în fiecare clipă a existenței noastre. Și în acea clipă, vântul mi-a dăruit un mărțișor, dar nu unul fizic, ci un simbol al regenerării și al ciclului veșnic al schimbării.

Coborând în adâncurile gândurilor mele, am început să explorez conexiunile subtile dintre om și natură, între efemer și etern. Vântul păgân mi-a deschis ochii către frumusețea fragilă a existenței noastre și m-a făcut să înțeleg că suntem toți călători pe aceeași alee a vieții, împărtășind bucuriile și suferințele noastre în același dans al timpului.

În această călătorie filozofică, am simțit că mărțișorul oferit de vântul păgân nu este doar pentru mine, ci pentru fiecare ființă vie ce împărtășește această planetă. Este un dar al conștiinței colective, o amintire că suntem toți interconectați într-un mod profund și misterios.

Și așa, cu vântul păgân de primăvară ca ghid și cu mărțișorul eternității în suflet, am continuat să călătoresc pe aleea vieții, conștient de frumusețea efemeră și de înțelepciunea adâncă pe care o poate aduce o simplă clipă cât eternitatea.