Pe Adriana am cunoscut-o la Sandrigo, în Italia. Eram singură, vorbeam doar italiana şi căutam o româncă cu care să schimb două vorbe în limba mea. Cateodata ma intrebam de ce mi-am cumparat bilet de avion si de ce am plecat din tara mea. Îmi  cumpăram o îngheţată şi mă plimbam prin piaţa micuţă, sperând să aud vorbindu-se româneşte. Giovanna a fost cea care a găsit-o şi care a stabilit o întâlnire în numele meu. Timp de două, trei luni, cât a mai locuit Adriana în Sandrigo, am fost nedespărţite.

Ne plimbam pe străzile aproape pustii, eu recitând poezii de Eminescu, ea dovedindu-mi că ştie Crezul pe de rost. Vorbeam despre copiii noştri, râdeam mult, din orice nimic, iar duminicile mergeam la Vicenza, Padova sau Verona.

Blondă, cu părul inele, cu ochii albaştri, înaltă şi robustă, mereu plină de voie bună, Adriana mă stimula şi pe mine să mă distrez, să las grijile deoparte. Avea un fix cu bisericile şi cimitirele, unde îi plăcea să se pozeze. În faţa fiecărei biserici întâlnite în cale trebuia să îi fac poze, în faţa fiecărui mormânt îngrijit, iar poze, până în ziua în care a găsit pe o cruce fotografia unui tânăr, mort într-un accident de motocicletă.

Era singură, nu avea un prieten, un iubit, nu avea pe nimeni şi probabil asta ne-a apropiat atât de mult. O înţelegeam perfect. În ziua în care m-a pus să o pozez lângă mormântul motociclistului, mi-a venit o idee nebunească.

Am scris un mesaj interminabil, pe care i l-am trimis pe telefon şi pe care încă îl mai păstrează. Am învăţat-o să arate acea poză oamenilor, de câte ori o vor mai întreba de ce este singură la 30 şi ceva de ani. Povestea lacrimogenă pe care am inventat-o a fost atât de reuşită, încât Adriana a promis că se va folosi de ea şi chiar a făcut-o, de câteva ori.

Era despre un tânăr italian, pe care Adriana îl cunoscuse întâmplător, în timp ce îşi rezolva problemele cu permesso di soggiorno. S-au plăcut din prima clipă, au păstrat legătura, au ieşit de câteva ori şi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. A prezentat-o mamei lui, a plimbat-o prin Italia, a iubit-o ca în filme, cu o dragoste pasională.

Într-o zi a fost reţinut peste program la serviciu, din cauza unei încurcături ivite pe neaşteptate. Aveau întâlnire în faţa bisericii din Sandrigo. Indispus, ştiind că Adriana stă în stradă aşteptându-l, frumosul italian a gonit ca vântul cu motocicleta de la Vicenza spre locul unde românca, iubita lui, stătea ca pe ace. Când l-au găsit întins pe şosea, purta în buzunar un ineluş de logodnă, pe care mama lui i l-a oferit fetei, împreună cu eşarfa pe care era scris cu markerul : Adriana, vrei să fii soţia mea?

Povestea părea autentică, oamenii erau impresionaţi de drama prin care “trecuse” Adriana, iar noi leşinam de râs de câte ori mai apărea cineva care să o compătimească.