Pe marea agitată a vieții se legăna, împinsă de furtună, o palidă umbră a celei ce fusese cândva. Mesajul scris pe-o scoarță de copac, bine închis în sticla de rubin, din care pulverizase parfum de tinerețe peste întreaga ei ființă, luase calea apelor sălbatice, în drum spre nicăieri. Știa! Știa că mesajul ei nu va găsi destinatar, că se va pierde printre alte milioane de mesaje rătăcitoare pe apa tulbure a vieții, prin unde ce încrețesc oglinda apei și pielea fină a femeii.

Strigătul ei, închis în sticla călătoare, nu era cu nimic deosebit față de celelalte strigăte. Cui îi păsa de dorurile ei, de neîmpliniri, de speranțe îngropate de-un tăvălug nemilos? Cine să o salveze de ea, de temerile ei, de bătrânețea ce-i bătea puternic în ușă, de pustiul pe care îl simțea tot mai acut? Pribeagă pe marea cea mare a vieții, agățându-se de fiece pai plutitor, cutreiera în lung și în lat, în căutarea pământului ferm.

A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie… Se prefăceau că nu știu…

mesaj ascuns in sticla, pe nisip