Dădeam târcoale printr-un magazin în căutarea unei perdele drăguţe, care să se potrivească în dormitorul abia modificat. Eram atentă la modele, încercam să văd cu ochii minţii dacă s-ar potrivi sau nu, în timp ce Ionuţ, băiatul meu, care avea atunci vreo 2 ani şi jumătate, admira extaziat o bicicletă cu roţi ajutătoare, vopsită în albastru şi portocaliu.

Am ales modelul de perdea, mi-a măsurat vânzătoarea bucata pe care voiam să o cumpăr, şi în acel moment l-am auzit pe Ionuţ ţipând ca din gură de şarpe. M-am întors speriată şi l-am văzut urcat pe bicicletă, strângând cu putere mânerele ghidonului, în timp ce o altă vânzătoare încerca să îl convingă să coboare.

A fost pentru prima dată când nu mi-am recunoscut copilul. Nu mă mai asculta, nu dădea drumul ghidonului, mă privea printre lacrimi, hotărât să nu coboare de acolo, strigând : “a mea, a mea’. Nu m-a răbdat inima să îl refuz, văzând că şi-o doreşte atât de mult. Am renunţat la perdea, am renunţat şi la mâncarea pe care urma să o cumpăr şi am plătit bicicleta.

Era prea mic şi nu înţelegea că nu o poate lua pe cea expusă, nu voia cutia în care era ambalată o altă bicicletă, identică. Am dus muncă de lămurire, am vorbit mult, am scos bicicleta din cutie, i-am arătat-o şi într-un final a acceptat să se dea jos.

Până când a plecat la şcoală, adică timp de 5 ani, nu a fost nici măcar o zi în care să nu se plimbe cu ea, să nu o şteargă de praf sau de noroi. Chiar şi după ce i-am cumpărat un DHS, preferata lui a continuat să fie micuţa şi rablagita albastru cu portocaliu, chiar dacă nu mai urca pe ea. Cu greu l-am convins să i-o dea vărului său şi rău s-a supărat văzând-o aruncată prin curtea mamei mele.

Retrăim uneori momentele amuzante legate de aventurile lui pe bicicletă, pe care probabil le voi povesti cândva şi aici.