Toți spun că este oraș, însă mie, venită dintr-un loc unde toate clădirile au cel putin patru etaje, iar autobuzele circulă parcă haotic, ducând și aducând oameni grăbiți, cu plase în mâini, acest loc, cu două străzi importante, trei blocuri fumurii și un stadion, îmi dă impresia că am ajuns într-un sat mai mare. Cum aș putea crede că sunt într-un oraș, când picioarele mi se afundă în păcură atunci când cobor din tren, pe la poarta mătușii trec dimineața și seara vaci cu talanga de gât, iar piața este la o jumătate de oră de mers pe jos?

Dacă acesta este oraș, atunci nu voi putea nicicând să spun că am rude la țară, așa cum spun colegii mei. Ajung destul de rar aici, cam o dată la doi, trei ani, habar nu am de ce. Nu mă pot acomoda cu acestă mătușă bătrână și severă, pe care o deranjează cam tot ce fac. O prefer pe cealaltă, care locuiește în alt capăt al orașului. Am fost pe deal cu o fată din vecini, să ne plimbăm. Am cules niște floricele violet, am cântat fără teamă, am alergat ținându-ne de mână, în timp ce vântul ne răcorea obrajii.

La întoarcere, mi-am băgat în tricou câte corcodușe au încăput. La poarta mătușii este mereu un covor de fructe vineții peste care ești obligat să calci pentru a intra în curte. M-am strecurat în curticica unde stau găinile și vițelul abia fătat. M-am așezat în leagănul vechi, cu scândurile vopsite cândva în verde, ca și gardul. Acum se mai vede vopseaua doar pe alocuri, unde ploile și soarele au bătut mai puțin. Mănânc de zor corcodușe și scuip sâmburii în praful curții. Găinile curioase vin de fiecare dată aproape, sperând să găsească ceva bun.

Nu pot sta mult timp departe de vițelușul maroniu, cu pată albă în frunte. Buzele mele se apropie de botul lui cald și umed. Îl prind de gât într-o îmbrățișare tandră, așa cum fac și la bloc cu cățeii. Mătușa mă vede și începe să țipe. Pentru ea, vițelul este doar un animal oarecare, o comoară care va fi valorificată mai târziu și care acum trebuie lăsată să crească. Ce faci aici? mă întreabă mătușa. Mă va certa iar, știu, așa că răspund obraznic: treaba mea! Să îți mănânci treaba, îmi răspunde râzând. Nu știu ce vrea să spună, dar simt că nu e prea măgulitor pentru mine.

Cine a mai auzit ca un copil să stea bot în bot cu animalele? Mătușă, eu nu am bot, îi spun revoltată. Și atunci de ce pupi vițelul ăla? Nu l-ai văzut pe unde bagă botul? Mai bine iei o mătură curată și mai aduni din corcodușele alea de la poartă. Să iei și găleata, că facem țuică din ele. Dorind să mă răzbun, fug în casă și îi ascund una dintre pozele vechi, făcute de un fotograf pentru nunta.

Ies pe portiță și odată cu mine ies două găini. Mătușa țipă iar, plină de mânie. Alerg după una dintre găini, dar pare mai deșteaptă și mai iute decât mine. Încerc cu cealaltă găină. Cu ochii la ea, calc în niște urzici și încep să urlu. În curte e balamuc. Vițelul plânge după vacă, găinile joacă leapșa, mătușa râde, eu sunt năucită și bășicată toată. Poate spune cineva că viața la oraș țară nu este frumoasă?