Oceanul viu de păcură

Glasul roţilor de tren îmi spunea poveşti de-a dreptul fantastice, iar eu ascultam cu ochii pierduţi în câmpurile pline de floarea soarelui sau de grâu, îmbujorată de roşul aprins al macilor, înlănţuită într-un vis ca un ocean viu de păcură, din care şi acum regret că am ieşit. Acolo, în visul legănat de tren, era mereu soare, zâmbetele oamenilor erau reale, nici omul, nici animalul nu suferea, florile aveau toate miros, pe cer strălucea curcubeul, pe pământ curcubeul… Da, şi pe pământ, dar numai după ce coboram din tren în gara de la Moreni.

Picioarele se afundau în păcura lăsată liberă. Bătrânul pământ gemea din timp în timp, sufocat de miros şi de apăsare. Călătorii înjurau cu foc sondele plantate pe întregul câmp. Bătrânii îşi scoteau batistele şi îşi ştergeau cu ele pantofii, pantalonii şi mâinile aspre, cu pielea înnegrită de păcura ce se insinua fără jenă în crăpături. Mamele îşi prindeau copiii în braţe şi încercau să străbată câmpul fără să alunece sau să se împotmolească în amestecul vâscos de păcură şi glod. Doar eu, copil fiind, eram fericită că am ajuns în raiul culorilor ce se unduiau de la peron şi până hăt, departe, la şosea.

Stăpânită de emoţii fără nume, căutam locurile unde păcura era groasă. O lăsam să-mi prindă pantofiorii de lac într-o strânsoare caldă, neagră, moale, inhalam cu nesaţ miasmele ridicate în aer, mă prefăceam că mă dezechilibrez doar pentru a putea atinge în voie, cu palme fine, de copil crescut la oraş, crema aceea vâscoasă în care m-aş fi culcat bucuroasă şi-aş fi visat nesfârşitul. Curcubeul ce plutea deasupra ei mă chema cu o forţă aproape irezistibilă, mă făcea să cred că sub pământ trăiesc fiinţe cărora noi, oamenii, le întunecăm cerul brăzdat de arcul multicolor.

Pentru o clipă am avut aceeaşi senzaţie, m-am întors în copilărie şi mi-am dorit să mă scufund în vis, de cum am descoperit oceanul viu descris de Stanislaw Lem în Solaris, cu ceva ani în urmă. Astăzi visul s-a întors şi mă cheamă cu putere. Sunt ameţită de nesomn. Simt cum plutesc într-un ocean viu de păcură, cum mă îmbrăţişează cald, negru, moale, cum mă împodobesc în curcubeu şi dorm nesfârşit…

 

 

În liniștea adâncă a oceanului viu de păcură, simt cum fiecare particulă a ființei mele se desprinde de realitatea palpabilă și se pierde într-o stare de plenitudine. Caldura neagră care mă îmbrățișează este ca o prezență eternă, o mângâiere a universului care mă învăluie într-un abur misterios al existenței.

În această stare de suspensie, în care simt că plutesc într-un infinit al senzațiilor, mă găsesc împodobit în culori efemere și strălucitoare, precum un trandafir de curcubeu. Fiecare nuanță, fiecare vibrație a culorilor mă definesc într-un mod unic, ca și cum aș fi o creație efemeră a cosmosului, o notă muzicală într-un concert al eternității.

Dorm nesfârșit în această dimensiune onirică a ființei mele, în care timpul și spațiul se contopesc într-un dans cosmic. În această stare de somn veșnic, mă simt în comuniune cu esența vieții, iar fiecare bătaie a inimii mele resonază ca un ecou al eternității. Este un somn al conștiinței, o odihnă a sufletului în adâncul mărilor inexplorate ale existenței.

În acest ocean viu de păcură, în care simțurile devin o extensie a spiritului, descopăr că a trăi nu este doar o experiență de zi cu zi, ci o călătorie într-un labirint infinit al misterelor universului. Fiecare clipă devine o revelație, iar fiecare respirație este o conexiune cu forțele primordiale care guvernează viața.

Astfel, plutesc în acest ocean viu de păcură, împodobit în curcubeu și învăluit în căldura neagră a eternității, recunoscând că existența mea este o parte mică, dar semnificativă, a vastului tablou cosmic. În această călătorie filozofică, devin conștient de faptul că fiecare senzație, fiecare trăire, este o comoară în acest ocean nesfârșit de posibilități, iar eu sunt doar o picătură în această imensitate.