Glasul roţilor de tren îmi spunea poveşti de-a dreptul fantastice, iar eu ascultam cu ochii pierduţi în câmpurile pline de floarea soarelui sau de grâu, îmbujorată de roşul aprins al macilor, înlănţuită într-un vis ca un ocean viu de păcură, din care şi acum regret că am ieşit. Acolo, în visul legănat de tren, era mereu soare, zâmbetele oamenilor erau reale, nici omul, nici animalul nu suferea, florile aveau toate miros, pe cer strălucea curcubeul, pe pământ curcubeul… Da, şi pe pământ, dar numai după ce coboram din tren în gara de la Moreni.
Picioarele se afundau în păcura lăsată liberă. Bătrânul pământ gemea din timp în timp, sufocat de miros şi de apăsare. Călătorii înjurau cu foc sondele plantate pe întregul câmp. Bătrânii îşi scoteau batistele şi îşi ştergeau cu ele pantofii, pantalonii şi mâinile aspre, cu pielea înnegrită de păcura ce se insinua fără jenă în crăpături. Mamele îşi prindeau copiii în braţe şi încercau să străbată câmpul fără să alunece sau să se împotmolească în amestecul vâscos de păcură şi glod. Doar eu, copil fiind, eram fericită că am ajuns în raiul culorilor ce se unduiau de la peron şi până hăt, departe, la şosea.
Stăpânită de emoţii fără nume, căutam locurile unde păcura era groasă. O lăsam să-mi prindă pantofiorii de lac într-o strânsoare caldă, neagră, moale, inhalam cu nesaţ miasmele ridicate în aer, mă prefăceam că mă dezechilibrez doar pentru a putea atinge în voie, cu palme fine, de copil crescut la oraş, crema aceea vâscoasă în care m-aş fi culcat bucuroasă şi-aş fi visat nesfârşitul. Curcubeul ce plutea deasupra ei mă chema cu o forţă aproape irezistibilă, mă făcea să cred că sub pământ trăiesc fiinţe cărora noi, oamenii, le întunecăm cerul brăzdat de arcul multicolor.
Pentru o clipă am avut aceeaşi senzaţie, m-am întors în copilărie şi mi-am dorit să mă scufund în vis, de cum am descoperit oceanul viu descris de Stanislaw Lem în Solaris, cu ceva ani în urmă. Astăzi visul s-a întors şi mă cheamă cu putere. Sunt ameţită de nesomn. Simt cum plutesc într-un ocean viu de păcură, cum mă îmbrăţişează cald, negru, moale, cum mă împodobesc în curcubeu şi dorm nesfârşit…
La multi ani pentru 8 martie, vienela draga!
Un ocean viu de fericire si de vise implinite iti doresc din suflet!
Cu mare intarziere, La multi ani, Ana draga! :)
Iti multumesc din suflet si iti intorc urarile!
După descrierea ta m-aş fi gândit la “Picnic la marginea drumului” scrisă de fraţii Strugațki.
Sper că nu am greşit nimic, nu mai am timp să caut pe net!
Trebuie sa caut si eu. Sigur nu am citit… :)))
Frumos scris, interesantă comparaţie! Eu una nu m-aş fi gândit aşa, dar este un punct de vedere interesant privind opera lui Stanislav Lem. Mereu zic că este o îmbunătăţire şi o îmbogăţire să vezi prin ochii altuia povestea pe care a perceput-o, felul în care a făcut-o, conexiunile pe care le face instantaneu în momentul când citeşte o descriere. Câţi din noi nu am trăi măcar câteva zile pe Solaris, unde să ne întâlnim cu cei dragi, cu ceea ce am avut, ce am pierdut! O carte bună, pe care o recomand!
Cartea lui Lem mi-a trezit atat de multe ganduri si senzatii, ca as putea scrie o carte despre ele. :)
O recomand si eu din toata inima! Si pe Lem, in general…