În transă, visând nesfârşitul

Vântul ce adie uşor îmi lipeşte de coapse rochiţa albă, vaporoasă, cu imprimeuri florale. Microbuzul mă poartă în viteză spre orăşelul provincial. Cerul pare că şi-a asortat culorile cu starea mea sufletească. Un curcubeu apărut de niciunde taie zarea în bucăţi. Îmi amintesc oceanul viu de păcură pe care îl străbăteam în copilărie, de la gara din Moreni şi până la şosea, prin câmpul de sonde. Picioarele rămâneau prinse în strânsoarea moale, caldă, neagră. Învăluită în curcubeu, visam nesfârşitul…

Păşesc emoţionată în sala aflată la demisol. Miroase puternic a petrol sau e doar imaginaţia mea? Vocea doctorului se aude înfundat. Ne invită să coborâm cele câteva trepte până la proiector. Lasă imaginile să vorbească în locul său. Prin faţa ochilor se derulează încet frânturi din nava ce l-a purtat pe Solaris. Zăresc instrumente ştiinţifice a căror destinaţie nu-mi este cunoscută. Văd staţia de cercetare şi savanţii cu ochi rătăciţi. Aud plânsul oceanului ce a fost supus unor experimente agresive. Imaginile dispar. Pe ecran rămâne o oglindă. Ovală, cu rama din lemn sculptat şi lăcuit.

Mă văd pe mine în oglindă. Eu, copil, cu codiţe împletite şi pantofiori de lac prinşi în strânsoarea moale, caldă, neagră, a oceanului de păcură. Mirosul de petrol este tot mai intens. Mă văd adolescentă, cu trup în care abia s-a trezit feminitatea. În mine creşte o dorinţă confuză, tulburătoare, de o senzualitate ce îmi aduce fiori sub piele. Simt cum păcura îmi cuprinde glezna fină. Urcă. Îmi mângâie pulpa. Îmi atinge şoldul. Mă îmbrăţişează toată. Întind braţele. Mă dăruiesc întreagă. Învăţ să înot în oceanul vâscos. Sunt prinsă într-un dans lasciv, fără început şi fără de sfârşit.

Cobor. Cobor tot mai în adâncul oceanului de păcură. Mă aşteaptă. El, copilul neştiut al mamei Geea. El, amantul fecioarelor ce tânjesc după ceva neştiut, răscolitor, fără de care nu sunt complete. Al meu stăpân şi zeu. Puternic, dar nu brutal. Spiritual, dar nu ironic. Blând, dar nu molatic. Îmi face semn să îl urmez. Văd copii minusculi cu obrazul palid, văd mame plângând lacrimi fără de culoare, văd bătrâni cerşind un strop de curcubeu.

Apoi înţeleg. Sub pământ, în oceanul de păcură, trăiesc fiinţe cărora noi le furăm hrana şi le-o înapoiem alterată, sub forma neagră, cleioasă ce le apasă cerul. Le furăm soarele cu trupurile noastre îmbuibate de apă şi de bucate alese. Le furăm paradisul în şapte culori, curcubeul în care credeau şi la care se rugau în nopţile cu valuri mari.

Plâng alături de ei. Plâng lacrimi curcubeu. Ei mă privesc miraţi şi se reped să le adune ca pe comori din altă lume. Cad, răscolită de remuşcări. Rup în bucăţi rochiţa albă, vaporoasă, cu imprimeuri florale. Ei se reped să prindă bobocii de bujor. Îi văd cum duc palmele încărcate de mătase colorată la ochi şi la nas, căutând mirosul şi gingăşia florilor. Îmi muşc mâinile, să simt arsură, durere, să îmi spăl umilinţa.

Ei strâng bob cu bob sângele meu roşu. Îi văd cum îl ascund în scoici, de parcă ar fi perle. Tai şuviţe din părul meu blond şi le las să se împrăştie în oceanul de păcură. Îi văd cum le culeg fir cu fir şi se împodobesc cu ele. Dau drumul amintirilor aduse din lumea caldă, colorată, luminoasă. Le dăruiesc pe toate, imagine cu imagine. Îi văd cum se închină ca la icoane.

Nu mai am nimic să le ofer. M-am dăruit deja toată, trup şi suflet, cu abnegaţie şi ruşine. Vreau să rămân aici, cu poporul de oameni minusculi şi nefericiţi, în oceanul de păcură, să sufăr alături de ei în bezna cu miros ameţitor de petrol. Vreau să îmbrăţişez nesfârşit genunchi de stăpân şi de zeu. Vreau să fiu umbra lor într-o lume fără umbre, vreau să mă căiesc amarnic şi să plâng lacrimi curcubeu până când fiecare dintre ei va avea propria comoară şi până oceanul se va dilua. Vreau să înot în acest Solaris subpământean. Vreau să îmi trăiesc viaţa în acest univers lichid.

Nu îmi permite. Stăpân şi zeu, fiul neştiut al mamei Geea mă învăluie iar, amant duios… şi mă urcă, mă urcă tot mai sus. Mă sărută tandru pentru ultima dată, o sărutare nesfârşită ce mă va însoţi întreaga viaţă. Mă eliberează uşor din strânsoarea moale, caldă, neagră. Urlu şi mă zbat într-o disperare vecină cu demenţa. Cum voi trăi fără el, fără ei, fără oceanul de păcură? Cum voi putea trăi ştiind că lor nu le este bine? Cum mă voi mai putea bucura de soare, de hrană, de curcubeu?

Revin în sala de la demisol, unde doctorul în psihologie Kris Kelvin aşteptă cu nerăbdare să ies din transa indusă de aburii petrolului şi de oglinda ovală, cu ramă din lemn sculptat şi lăcuit. Am un mesaj important pentru el, pentru oameni, pentru tine, cel care citeşti…

PS: Am scris această poveste cu un gând anume, apoi am renunţat la idee şi am decis să postez aici.