Nu prea departe de blocul copilăriei mele era graniţa ce separa civilizaţia de natură. Ceva de genul aceste îmi plăcea să îmi spun în gând, neglijând faptul că şi liniile ferate călcate de trenuri gălăgioase reprezentau o parte importantă a civilizaţiei. Nu mai reţin exact, dar probabil acest gând apăruse atunci când am descoperit deluşorul plin de flori şi de guşteri, pe vârful căruia stăteau ruginite şi uitate şinele de cale ferată ale “liniei moarte” de la vest.

În iarba aspră de pe acel mal înalt de pământ făceam popas când ne întorceam din plimbările epuizante. Cu toate că existau şosele, noi preferam să tăiem câmpurile pentru a ajunge la pădure, la poligon sau la Castelul de apă.
elefant.ro
Nările se umpleau de praf, picioarele se umflau de la efort, gâtul era mereu uscat de sete, aerul tremura de căldură, însă mirosul de cimbrişor, roşul macilor şi plăcerea de a fi alături de ceilalţi copii din bloc erau inegalabile.

Obişnuiam să ne oprim pe linia moartă, pentru a ne odihni puţin înainte de întoarcerea acasă. Întinşi în iarbă, smulgeam flori îmbătrânite de păpădie, să facem fluiere din tulpinile lor. Era un fel de ritual. După ce gura se umplea de amăreala păpădiilor, fetele îşi împleteau coroniţe din florile de câmp adunate, iar băieţii plecau la vânătoare de şoparle. Nu se speria nimeni de praf, de polen, de microbi. Nimeni nu avea şerveţele umede, parfumate şi dezinfectante şi nici unul nu se îmbolnăvea punând mâna pe şopârle, nici măcar când foloseau borcane găsite pe câmp pe post de căsuţe pentru micile reptile (da, oameni care să lase gunoaie pe unde le vine chef au existat mereu).

Întotdeauna aveam impresia că sunt mai frumoasă având flori în păr, de parcă o parte din parfumul şi gingăşia lor mi se transmitea mie. La fel de frumoasă aveam senzaţia că sunt de câte ori simţeam că m-am bronzat, că soarele mi-a ars tenul. Nu existau pe atunci (sau poate nu ştiam noi) uleiuri de plajă cu protecţie împotriva radiaţiilor UV. :) Credeam că sunt plăcută ochiului precum un mac, neştiind că semănam mai degrabă a rac fiert.

Când coroniţele erau gata, când toate fetele aveau în păr margarete, nalbe, maci, lumânărele şi alte bălării al căror nume încă nu l-am aflat, adunam cu grijă florile rămase, pentru a ne face buchete mireasa. Era jocul nostru preferat, înainte de plecarea spre casă. Îmi amintesc zâmbind cum încercam să prind un bucheţel şi cum coroniţa îmi aluneca invariabil de pe cap atunci când săream după el. Întotdeauna coroniţa mea era prea largă şi prea bogată. Întotdeauna buchetul meu de mireasă era cel mai mare.

Alegeam cele mai frumoase flori, îmi umpleam braţele grăbită, de teamă că le vor aduna vecinele. Iubeam natura la fel de mult ca şi acum, însă în egoismul meu copilăresc aş fi vrut ca toate florile pământului să fie ale mele. Astăzi mă bucur că buchetele de mireasă sunt făcute din flori cultivate în sere, că există magazine care livrează buchetele acasă, frumos accesorizate şi ambalate, iar natura este lăsată să îşi urmeze cursul firesc, atât cât mai poate fi de firesc.