Lucrurile importante, serioase, necesită mereu mai multă atenţie. Trebuie studiate îndelung, în linişte, pentru a le descifra secretele. Am înţeles asta în copilărie, în timp ce jucam pititea pe schimbatea hainelor. Tot farmecul era să joci pe înserat, când ziua se îngâna cu noaptea. Copiii încă te puteau vedea, dar de cele mai multe ori te confundau tocmai pentru că purtai tricoul altei fetiţe sau şapca unui băieţel.
Mă ascundeam întotdeauna în iarbă şi mă lăsam furată de norii care dansau pe cer, de umbrele brăduţilor din faţa blocului, de stelele care apăreau una câte una. Uitam de copii, uitam de pititea, uitam de tot. Nu le mai auzeam strigătele, nu vedeam aprinzându-se luminile în apartamente.
Întinsă pe spate pe pământul cald, îmi spuneam poveşti în gând, inventam situaţii noi, cu eroi coborând din Ursa Mare, cu fete purtând rochiţe diafane, plimbându-se pe nori pufoşi, cu băieţi care suspinau privindu-le de la geamurile apartamentelor. Mirosea a iarbă, mirosea a brad, mirosea a copilărie.
Mă trezeam din visare când întunericul devenea stăpân, când copiii erau pregătiţi să intre în case, când sora mea mă căuta strigându-mi nervoasă numele, când singurele luminiţe erau cele de pe cer sau din apartamente.
Jocul era terminat, trebuia să intru în casă, dar nu plecam până când nu adunam câteva conuri din bradul cel mai apropiat, care arătau cam aşa:
Duceam cu mine mirosul lor, încercând să păstrez cât mai mult timp farmecul poveştilor inventate în iarbă.
Astăzi am văzut la Kadia o fotografie care mi-a amintit de acea perioadă. Aceeaşi lumină, aceeaşi nori… Dar nu am regăsit mirosul bradului nicăieri… S-a pierdut odată cu copilăria…
Într-o lume unde granițele dintre zi și noapte păreau să se estompeze, o poveste fascinantă prindea contur – “Ziua se îngână cu noaptea”. În acest univers al amurgurilor nesfârșite și al dimineților veșnice, oamenii învățaseră să trăiască cu un dans continuu al luminii și întunericului.
Fiecare zi începea cu o aură de mister, când soarele își arăta primele raze pe cerul încețoșat. Dar lumina nu pătrundea niciodată în întregime, ci se juca timidă între umbrele nopții trecute. Păsările își începeau serenada, în timp ce lumea se trezea cu pasiune la o nouă aventură. Culoarea cerului oscila între nuanțe de roșu și albastru, într-un tablou ireal care părea desprins din vise.
Pe măsură ce ziua avansa, umbrele cădeau tot mai lungi, iar soarele părea că dansează cu cerul într-un joc de lumini și culori. Oamenii se avântau în activitățile lor, cu inimi pline de energie și entuziasm, de parcă lumina nesfârșită ar fi alimentat veșnicia lor. Natură prindea viață în toate nuanțele sale, iar senzația de timp se deforma, dând naștere unei realități unde noaptea și ziua nu mai erau separate.
Și totuși, în acest amalgam de lumină și întuneric, noaptea își găsea mereu calea să se strecoare. Luna apărea treptat pe cer, ca o regină a nopții, cu strălucirea sa argintie. Întunericul se adâncea treptat, iar orașele și satele se îmbrăcau într-o atmosferă mistică. Stelele apăreau treptat, ca niște diamante sclipind în negura cosmică.
Oamenii se retrăgeau încet, dar în loc să doarmă, se angajau în activități mai liniștite. Povești se împărtășeau în jurul focurilor de tabără, iar frunzele cântau o melodie ușoară sub adierea vântului. Întreaga lume părea să se reconfigureze în timpul acestui intermezzo nocturn, împletind trecutul și prezentul într-o armonie aparte.
“Ziua se îngână cu noaptea” devenise mai mult decât o simplă expresie – era legea nescrisă a acestei lumi unice. Oamenii învățaseră să aprecieze fiecare clipă, fie că era lumină sau întuneric, într-o călătorie constantă prin timp. În această baladă a luminii și umbrei, ei și-au găsit propria lor cale de a străluci în eternitate.
N-ai nici un brad pe langa casa??
Nu. :)) M-am mutat de acolo. Acum am in fata bloculuio brutarie. :))
Mama doamna! Tine bradul din curtea mea vreau brutaria :D
doamne*…evident :))
:)) Ce poate face o singura litera pusa gresit. :))
Imi convine si mie schimbul, mai ales ca mirosul care vine de la brutarie este bestial, dar painea parca ar fi cauciuc. :)) Te cam pacalesti la afacerea asta. :))
Ce poza frumoasa!!!!!!
:)) Am facut-o intr-o noapte. Era singurel in curtea unei scoli.
Bine ca aparatul iti permite, al meu nu
Nu era al meu. Mi-l daduse un blogger, Haotik, inainte sa plece in concediu, in Japonia. I l-am inapoiat acum cateva zile, cand s-a intors.
Mirosul bradului… nu prea se pierde :)
Serios vorbind, eu stau foarte prost cu mirosul, dar aici era mai mult un fel de a spune ca au zburat acei ani frumosi, ca nu se mai reintorc. ;)
ce amintiri placute! Si noi ne jucam la fel, erau cele mai frumoase jocuri pe inserat pana in noapte tarziu cand incepeau sa apara parintii sa ne “culeaga” dintre masinile parcate.
Pentru noi, era o fericire cand tata nu era acasa. Mama ne permitea sa stam pana mai tarziu la joaca, pe cand el ne baga in casa de indata ce incepea sa se intunece.
@vienela: un articol nostalgic :) sa ne amintim de copilarie…
Prefer sa va povestesc despre copilarie, care s-a dus demult. Ma feresc sa vorbesc prea mult despre viata mea de acum, pentru ca am nevoie si de un pic de intimitate, nu pot sa astern totul in online. ;)
Ahhh, ce dor îmi de mine mică :)
Ce frumoase si usoare erau toate. :))
Ai scris frumos despre nostalgia dupa copilarie…
Simt cam la fel de multe ori…
Ce m-a mirat e ca nu cunosc jocul acela pe care-l jucati voi… Ne jucam si noi tot felul de jocuri, ca de-abia reusea sa ne adune la masa de seara si fugeam iar dupa ce mancam. Abia pe la miez de noapte ne adunam de pa strada, vara.
Era pititea(de-a v-ati ascunselea), dar pentru inducerea in eroare ne schimbam hainele intre noi, mai ales iarna, cand purtam geci si caciulite.
Nu am stat decat o singura data pana la miezul noptii. Tata era prea sever ca sa ne permitem sa ii iesim din cuvant. :))
Nimic nu se compara cu mirosurile copilariei… :X