Lucrurile importante, serioase, necesită mereu mai multă atenţie. Trebuie studiate îndelung, în linişte, pentru a le descifra secretele. Am înţeles asta în  copilărie, în timp ce jucam pititea pe schimbatea hainelor. Tot farmecul era să joci pe înserat, când ziua se îngâna cu noaptea. Copiii încă te puteau vedea, dar de cele mai multe ori te confundau tocmai pentru că purtai tricoul altei fetiţe sau şapca unui băieţel.

Mă ascundeam întotdeauna în iarbă şi mă lăsam furată de norii care dansau pe cer, de umbrele brăduţilor din faţa blocului, de stelele care apăreau una câte una. Uitam de copii, uitam de pititea, uitam de tot. Nu le mai auzeam strigătele, nu vedeam aprinzându-se luminile în apartamente.

Întinsă pe spate pe pământul cald, îmi spuneam poveşti în gând, inventam situaţii noi, cu eroi coborând din Ursa Mare, cu fete purtând rochiţe diafane, plimbându-se pe nori pufoşi, cu băieţi care suspinau privindu-le de la geamurile apartamentelor. Mirosea a iarbă, mirosea a brad, mirosea a copilărie.

Mă trezeam din visare când întunericul devenea stăpân, când copiii erau pregătiţi să intre în case, când sora mea mă căuta strigându-mi nervoasă numele, când singurele luminiţe erau cele de pe cer sau din apartamente.

Jocul era terminat, trebuia să intru în casă, dar nu plecam până când nu adunam câteva conuri din bradul cel mai apropiat, care arătau cam aşa:

 

 

Duceam cu mine mirosul lor, încercând să păstrez cât mai mult timp farmecul poveştilor inventate în iarbă.

Astăzi am văzut la Kadia o fotografie care mi-a amintit de acea perioadă. Aceeaşi lumină, aceeaşi nori… Dar nu am regăsit mirosul bradului nicăieri… S-a pierdut odată cu copilăria…