Tăcerea căzuse brusc peste pământ, de parcă o cuvertură groasă ar fi încercat să acopere a copacilor sevă urcând spre crengi, râsul clopoţel al copiilor de pe uliţe, chemările pline de dor ale căţeilor obosiţi de lanţul greu, explozia albă a petalelor de ghiocel care se desfăceau în lumina soarelui cu dinţi. Se terminaseră cuvintele vedetă, se terminaseră şi cele simple, care aduc mici bucurii dacă sunt aranjate în forma potrivită. Liniştea devenise de-a dreptul dureroasă. Era chiar ziua în care s-au terminat cuvintele

Un porumbel cu pene albe ca spuma laptelui plutea indecis pe deasupra pământului, neînţelegând de ce nimeni nu-l mai considera mesager al păcii, al inocenţei, al iubirii, de ce nimeni nu îl vedea şi nu îi auzea strigătul. Încerca să le arate oamenilor mesajul scris pe răvaş, un mesaj plin de cuvinte nărăvaşe. Îl aducea de departe, dintr-o altă lume; o lume senină, curată, darnică; o lume ce nu avea nevoie de legi, căci însăşi bunătatea omului era lege. Biet porumbel rătăcit, cu visul mototolit într-un răvaş, nu ai aflat că s-au terminat cuvintele, că omul nu mai poate vedea nici o literă şi nu mai poate auzi nici un cântec?