Ziua în care s-au terminat cuvintele

Tăcerea căzuse brusc peste pământ, de parcă o cuvertură groasă ar fi încercat să acopere a copacilor sevă urcând spre crengi, râsul clopoţel al copiilor de pe uliţe, chemările pline de dor ale căţeilor obosiţi de lanţul greu, explozia albă a petalelor de ghiocel care se desfăceau în lumina soarelui cu dinţi. Se terminaseră cuvintele vedetă, se terminaseră şi cele simple, care aduc mici bucurii dacă sunt aranjate în forma potrivită. Liniştea devenise de-a dreptul dureroasă. Era chiar ziua în care s-au terminat cuvintele…

Un porumbel cu pene albe ca spuma laptelui plutea indecis pe deasupra pământului, neînţelegând de ce nimeni nu-l mai considera mesager al păcii, al inocenţei, al iubirii, de ce nimeni nu îl vedea şi nu îi auzea strigătul. Încerca să le arate oamenilor mesajul scris pe răvaş, un mesaj plin de cuvinte nărăvaşe. Îl aducea de departe, dintr-o altă lume; o lume senină, curată, darnică; o lume ce nu avea nevoie de legi, căci însăşi bunătatea omului era lege. Biet porumbel rătăcit, cu visul mototolit într-un răvaş, nu ai aflat că s-au terminat cuvintele, că omul nu mai poate vedea nici o literă şi nu mai poate auzi nici un cântec?

Porumbelul plutea pe cerul senin, aruncând priviri îngrijorate către oamenii de sub el, care păreau a fi prizonierii propriei lor tăceri. Cu aripile sale albe, începu să deseneze cerul cu semne de exclamare și puncte de suspensie, încercând să redea, prin limbajul său tăcut, că tăcerea nu trebuie să fie o închisoare, ci mai degrabă un prilej de a asculta cu inima.

În mijlocul acestui peisaj încremenit, o fetiță mică, cu părul împletit într-o coroniță de flori de câmp, privi sus la porumbel și zâmbi. În ochii ei, se aprinse o licărire de înțelegere. Cu mâinile încărcate de flori și cu inima plină de curaj, ea se ridică și strigă către ceilalți:

“Oameni buni, cuvintele noastre au putere, dar și tăcerea noastră poate crea armonie. Ascultați inimile voastre și veți găsi cuvintele pe care le căutați.”

Oamenii se uitau unii la alții, captivați de vocea copilei și de simbolul păcii pe care îl aducea porumbelul. Puțin câte puțin, oamenii începură să își deschidă inimile, iar cuvintele începură să danseze din nou în aer. Cu fiecare zâmbet și îmbrățișare, tăcerea grea se risipi, lăsând loc pentru reîntoarcerea bucuriei și comunicării.

Porumbelul zbură în jurul fetiței și coborî blând, așezându-se pe umărul ei. Cu o aripă ocrotitoare, îi șopti cuvinte de încurajare, iar ea, cu ochii strălucitori, spuse:

“Cu adevărat, cuvintele noastre pot vindeca lumea. Trebuie doar să avem curajul să le spunem și să le ascultăm cu inima deschisă.”

Așa că, sub cerul senin, cu petalele de ghiocel care încă dansau în razele calde ale soarelui, oamenii începură să redescopere farmecul vorbelor, dar și puterea tăcerii, când aceasta era folosită cu înțelepciune și în scopul de a aduce armonie în sufletele lor. Iar porumbelul deveni din nou mesager al păcii, aducând cu sine speranța că lumea va continua să răsune de cuvinte și că acestea vor fi mereu armonioase și pline de iubire.

 

De fapt, cuvintele nu se termina nicodata. Suntem noi, oamenii, cei care alegem sa nu le mai folosim, sa nu le mai auzim, sa nu ne mai bucuram de ele. Traim intr-o lume tot mai tacuta, in care vocile umane parca sparg aerul cand sunt rostite. In noua lume cuvintele doar ni se perinda grabite prin fata ochilor is multi dintre noi le vad numai ca pete de culoare pe paginile internetului aparent generos, in realitate crud, caci el ne tine departe de vorbe, de cuvinte, de trairi adevarate.

Nu ne mai bucuram nici de cuvintele scrise, caci efortul de a citi e prea mare pentru tot mai multi oameni. Trist sfarsit…