Skip to main content

Zâmbetul omului întors din morți

Situația tragi-comică în care mă aflu pare de domeniul absurdului. Ireală. Și totuși, iată-mă cocoțată în vârful toboganului de la Aqualand Torremolinos, un loc unde toată lumea se distrează, în vreme ce eu împing iar și iar cu mâinile în bara transversală, încercând să îmi fac o cărare printre apele ce mă lovesc din spate. Vuiesc la ieșirea din cele patru țevi și mă ocolesc, parcă reproșându-mi că nu cobor cu ele. Aș vrea, dar slipul mă încurcă teribil. Este pur și simplu lipit de plasticul toboganului. Împing iar cu mâinile, încercând simultan să mișc șezutul. Nimic. Repet parcă la nesfârșit, fără rezultat.

Îl văd pe Mihai la jumătatea toboganului. Ignor regulile și mă las cât sunt de lungă pe spate, forțând corpul să alunece. Îmi pun mâinile pe piept, aranjate ca ale morților. Încrucișez picioarele. Apele călduțe mă poartă la vale într-o mișcare lină. Deodată îmi aduc aminte de sfatul soțului: încrucișezi mâinile și picioarele, salți capul deasupra apei. Ridic puțin capul, dar nu văd nimic, așa că îmi salt întreg spatele. Undeva, departe, zăresc salvamarul care mă așteaptă. Ține în brațe placa de salvare ca pe un bebeluș. Nu va fluiera pentru a da semnalul de pornire a altora până când nu voi fi afară din apă.

Mi se face un gol în stomac când îmi dau seama că nu voi ajunge cu bine în piscină. De cum am schimbat poziția, corpul mi-a luat-o razna, împins cu furie de apă. Picioarele nu-mi mai sunt încrucișate. Torentul mă poartă pe unde vrea el, poziționându-mă perpendicular, ba cu capul la dreapta, spre marginea toboganului, ba cu el la stânga, spre mijlocul jgheabului colorat în albastru. O teamă adâncă pune stăpânire pe mine. Trebuie să rămân calmă și să înot când ajung în bazin. Trebuie să rămân calmă și să înot când ajung în bazin. Trebuie să rămân calmă și să înot când ajung în bazin.

Vreau să îl strig pe Mihai, însă apele mă cuprind din toate părțile, sufocându-mă. Înghit apa care mi-a intrat în gură. E singura soluție pentru a îndepărta pericolul. Țin ochii deschiși, dar nu văd nimic în afară de apă. Valuri ce trec pe deasupra mea, unde ce mă împresoară, bule care îmi ascund totul. Dau cu disperare din mâini, însă nu mă pot ridica la suprafață. Nu îmi folosesc picioarele. Țin minte doar că aveam o problemă cu ele, însă nu îmi pot aminti mai mult. Mă străduiesc să rămân calmă, deși mintea îmi spune că mă voi îneca dacă nu scot capul afară. Cât voi mai putea da din mâini fără să respir?

Și unde sunt, de fapt? Parcă Mihai mi-a spus că apa în bazin are vreo douăzeci de centimetri. Sau despre alt tobogan a zis asta? Nu reușesc să ating fundul piscinei. Oare sunt culcată la orizontală? Sunt deja pe moarte și nu îmi dau seama? Dau tot mai încet din mâini, mai fără speranță și fără vlagă. Apele încep să se limpezească și atunci îmi văd soțul. Înoată din toate puterile spre mine. Simt o sclipire de logică fulgerându-mi creierul: să nu îl ating! Înecații au prostul obicei de a-și omorî salvatorii. Să nu îl ating!

Mihai ajunge la mine. Îmi întinde un braț, ca pe un colac de salvare. Eu refuz să mă prind de mâna lui. Mă mint în continuare că înot, în vreme ce picioarele îmi atârnă în gol. Am privirea lipită de ochii speriați ai soțului. E un rămas bun fără cuvinte. Mihai își dă seama că nu-s în apele mele 😀 și se scufundă. Mă prinde de mijloc și mă saltă la suprafață. Tușesc, scuip, respir adânc. El mă împinge spre marginea bazinului și îmi urlă să mă prind de bară. Fac totul cu mișcări de robot înțepenit. Mintea începe să mi se limpezească. Înțeleg că m-a salvat. Lacrimile mi se amestecă cu apa din bazin.

Ajung în dreptul salvamarului. Își scoate fluierul din gură, îmi zâmbește cu dinți albi și mă întreabă într-o engleză cu accent spaniol:

-Everything alright?

Îi răspund cu zâmbetul omului întors din morți și merg să fumez o țigară.