Am spus într-o postare mai veche că mama mea a suferit acum patru ani un AVC (accident vascular cerebral) şi de atunci este imobilizată la pat, dependentă de cei din jurul ei. 
      Nu se poate întoarce singură de pe o parte pe cealaltă, nu se poate ridica din pat, nu mai vede decât cu un ochi, are mereu teama că va cădea din pat, că se va întâmpla ceva şi ea nu va putea ieşi din casă la timp.
      Dureros este că şi-a pierdut voinţa de a lupta, nu îşi doreşte să se ridice de acolo decât dacă asta înseamnă să găsim un medicament-minune.
      Deşi este paralizată doar pe o parte, cam cum se intampla tuturor celor ce sufera accidente vasculare cerebrale (AVC) deşi are o mână pe care o poate mişca  la fel ca înainte, mama mea aşteaptă să fie spălată, schimbată de pamperşi, fără ca ea să schiţeze vreun gest.
      Acum trei ani am reuşit să o internăm într-un spital, la o secţie de recuperare, unde speram că va cunoaşte oameni care au aceeaşi problemă şi care luptă să îşi revină, unde speram că va învăţa să facă anumite lucruri fără ajutor (gen spălat pe dinţi, spălat pe anumite părţi ale corpului, pieptănat). A fost un eşec total; a refuzat să vorbească cu femeile din salon (deşi ea este foarte vorbăreaţă), iar noaptea, de frică(asta a fost explicaţia doctoriţei), a intrat în comă vasculară, a fost nevoie de 45 de minute de resuscitare pentru a o stabiliza.
      Am încercat să îi scoatem certificat de handicap şi să dovedim că are nevoie de însoţitor. Ne-am izbit de nişte legi care nu cred că au fost făcute de oameni sau pentru oameni. Deşi avem acte care dovedesc că a suferit un AVC (ieşirile din spital), deşi doctoriţa de familie ne-a dat o scrisoare medicală în care este specificat că au rămas sechele grave de la accident, că are un început de demenţă senilă(asociată uneori bolii Alzheimer- cu episoade de confuzie şi pierdere a memoriei), nu am reuşit să rezolvăm nimic. 
      După multă alergătură şi nervi întinşi la maxim, într-un final a venit o comisie acasă care a evaluat starea în care se afla mama mea şi a decis că nu are nevoie de însoţitor, că are un handicap uşor, pentru care ar putea primi de la stat câţiva lei în fiecare lună. ATÂT!