Suntem un popor atât de credincios, încât remarcăm orice minune imediat, mai ales dacă suntem în curtea cârciumii la prima oră din zi şi avem deja puţină tărie la bord. Nu ne rămane altceva de făcut decât să avertizăm vânzătoarea, să nu cumva să rupă frunza uscată de ficus pe care a apărut chipul lui Isus. Apoi aşteptăm să se adune lumea din sat, să se crucească rugându-se de iertarea păcatelor, să îşi scoată fiecare telefonul sau tableta din dotare, să facă poze pentru posteritate. Trimitem mesageri la preot, să îl cheme pentru a confirma minunea. În acest răstimp, ne pregătim sufleteşte şi trupeşte pentru interviurile ce vor urma, la sosirea televiziunilor dornice de subiecte senzaţionale, incredibile, şocante.

Aşa a devenit celebru un nea Ion dintr-un sat românesc.

Dincolo de faptul că în primele secunde nu am reuşit să văd nimic pe acea frunză, la o privire mai atentă mi s-a părut că îl văd mai degrabă pe Vlad Ţepeş, Domnul Ţării Româneşti, decât pe Isus Hristos. Nu am îndrăznit să mă contrazic cu sătenii, preotii şi reporteri sosiţi la faţa locului, aşa că m-am uitat în tăcere la ştiri.

Acum, mă tot frământa un gând. Am prin calculator o poză cu o frunză, pe care apare un chip , dar nu îmi pot da seama al cui este. Dacă aş reuşi să aflu, m-aş vedea şi eu la televizor, nu-i aşa?

 

 

Măcar dacă m-aş pricepe să îmi fac puţină reclamă, să afle tot poporul că mai am o poză, poate chiar mai interesantă, cu o frunză în formă de inimă. Câţi dintre voi se pot lăuda că au la uscat, prinsă cu un cârlig, o frunză ca o inimioară?

 

Nu doar atât. Pe o frunzuliţă uscată, zburdalnica Lizuca aleargă după Patrocle, probabil spre Dumbrava minunată, departe de mama vitregă.

 

 

Dacă nici cu această poză nu am reuşit să vă impresionez, nu îmi rămâne decât să renunţ la dorinţa de celebritate şi să mă apuc de croşetat frunze, cum am văzut eu că se poartă pe la alţii.

Pozele sunt luate de aici.