Mă încearcă spaime cărora nu vreau să le dau nume. Simt că s-ar putea materializa dacă aş îndrăzni să le rostesc. Învăţ, încă o dată, cum lumea se poate răsturna într-o clipă. Ne-am jucat de-a roata norocului, fără măcar să ştim că ne jucăm. Totul părea aşa serios, aşa important… Mergeam pe urme bătătorite, făceam ceea ce făcuseră mulţi alţii înaintea noastră, evitând să punem cea mai importantă întrebare: acesta e drumul nostru? Ne-am trezit în plină furtună existenţială. Ne lipsea adăpostul cald, ne lipsea paravanul, ne lipsea raza de speranţă. Bezna cobora pe pământ şi în suflet, necruţătoare.
Spaimele sunt astăzi la cote maxime. Gândurile negre se învălmăşesc la poarta minţii aşa cum nisipul se înghesuie pe timp de furtună în orice spaţiu liber, oricât ar fi acesta de mic. Şi tot ca nisipul abraziv mă rod gândurile, spaimele, fantasmele. Te îmbrăţişez strâns, îţi şterg ochii înroşiţi de oboseală, îţi şoptesc vorbe de dragoste şi de încurajare. Nu le înţelegi, ştiu. Dar sper ca vocea mea să-ţi dea puterea de a lupta, de a străbate acest drum cumplit până la capăt. Şi mai sper să nu nimerim vreo fundătură.
Între noi nu e nevoie de cuvinte. Mă priveşti, te privesc. Mă iubeşti, te iubesc. Te doare, mă doare. Nu pot sta departe de tine, nu suport nici să văd, clipă de clipă, ceea ce văd. Încerc să evadez, îmi caut o realitate deformată, una în care totul să fie ca la început sau măcar să îmi distragă atenţia de la spaimele fără nume. Întorc privirea spre oameni mai mult sau mai puţin interesanţi. Le urmăresc paşii, le caut cuvintele. Vraja se rupe prea repede. Nu mă pot deconecta. Trişez. Măsluiesc nişte cărţi. Aprind lampadare, să nu mai văd bezna ce coboară.
Vreau să uit şi nu pot. Vreau să închid ochii şi să visez frumos. Visul se transformă în coşmar. Realitatea e crudă. Drumul pare să se înfunde, durerea e tot mai mare, bezna e tot mai adâncă. Întorc iar privirea. Oglinda îmi arată o altă realitate, deformată. Nu e cum speram. Ceea ce zăresc acolo e monstruos. Totul pare sinistru. E o lume strâmb construită, o lume în care te poţi pierde uşor chiar şi pe timpul zilei, când soarele bate în geamuri şi oglinzi. Te îmbrăţişez iar, şi iar, şi iar… Tu plângi fără vorbe şi spaimele îmi întind nervii, îmi sfâşie carnea, îmi aruncă în beznă inima. Vreau o altă realitate!
Dacă nu aș vedea că e încadrată scrierea în „colaje autobiografice”, aș fi spus că e un tumult ce picură în noi lucruri știute, căci nu e om să nu aibă spaime și temeri. Sper să fiți bine.
De multe ori si eu mi-as dori o alta realitate (si cred ca multi altii), dar mie nu mi-ar fi iesit o asa “poveste”… :)
scrierea, desi criptica, ma duce cu gandul la o persoana draga tie. sper sa fie bine si spaimele sa fie doar cele ce ne bantuie oricum pe toti…
eu am scris despre realitatea tv. e alta decât asta. :)
Tot poporul îşi doreşte o altă realitate. Desigur, cu excepţia parlamentarilor. Dar ei nu fac parte din popor, sunt desupra lui şi se simt bine.
Poate ca in alta zi nu mi-ar fi iesit nici mie. A trebuit sa vad cum moartea trece pe langa o fiinta draga pentru a scrie acest text… Sigur, as fi preferat sa nu simt toate astea, sa nu fi existat motivul…
Am ezitat mult, nestiind in ce categorie sa incadrez scrierea asta. Pana la urma, ceea ce am simtit ieri e parte din mine… ;)
Inca o data iti multumesc pentru ca mi-ai fost alaturi si mi-ai dat curajul necesar. Te imbratisez cu toata dragostea!
Pentru o fiinta draga mie am suferit ieri si am tremurat cum rar mi s-a intamplat… Astazi pare totul ok, insa nu vreau sa ma grabesc. Ne pregatim sa plecam intr-o verificare.. ;)
Hi, hi, am citit inca de ieri. :D
Corect! La inaltime e alt aer… :D
Ti se face un gol in stomac citind ce-ai scris aici. Nu stiu exact daca “autobiografice” inseamna la tine pe blog ca-s intamplari/emotii/stari reale, pe care le traiesti si le exprimi si aici – sau doar rezultatul unei foarte bune empatii care te ajuta sa le poti reda asa de real. Sper sa fie partea a 2-a :)
Tot ceea ce este scris in aceasta categorie reprezinta intamplari/emotii/stari pe care le traiesc. Din fericire, spaima mea a fost de scurta durata si lucrurile au revenit la normal dupa 2-3 zile, insa in acest timp am trait pentru 100 de ani, cu o intensitate dureroasa.
Noi toti vrem o alta realitate! Complicat…!
A mea, cea de atunci, s-a schimbat in bine. Din cauza unei deparazitari interne, Bruno a fost la un pas de moarte, iar asta m-a afectat peste masura, facandu-ma sa scriu cele de mai sus…