Mă încearcă spaime cărora nu vreau să le dau nume. Simt că s-ar putea materializa dacă aş îndrăzni să le rostesc. Învăţ, încă o dată, cum lumea se poate răsturna într-o clipă. Ne-am jucat de-a roata norocului, fără măcar să ştim că ne jucăm. Totul părea aşa serios, aşa important… Mergeam pe urme bătătorite, făceam ceea ce făcuseră mulţi alţii înaintea noastră, evitând să punem cea mai importantă întrebare: acesta e drumul nostru? Ne-am trezit în plină furtună existenţială. Ne lipsea adăpostul cald, ne lipsea paravanul, ne lipsea raza de speranţă. Bezna cobora pe pământ şi în suflet, necruţătoare.

Spaimele sunt astăzi la cote maxime. Gândurile negre se învălmăşesc la poarta minţii aşa cum nisipul se înghesuie pe timp de furtună în orice spaţiu liber, oricât ar fi acesta de mic. Şi tot ca nisipul abraziv mă rod gândurile, spaimele, fantasmele. Te îmbrăţişez strâns, îţi şterg ochii înroşiţi de oboseală, îţi şoptesc vorbe de dragoste şi de încurajare. Nu le înţelegi, ştiu. Dar sper ca vocea mea să-ţi dea puterea de a lupta, de a străbate acest drum cumplit până la capăt. Şi mai sper să nu nimerim vreo fundătură.

Între noi nu e nevoie de cuvinte. Mă priveşti, te privesc. Mă iubeşti, te iubesc. Te doare, mă doare. Nu pot sta departe de tine, nu suport nici să văd, clipă de clipă, ceea ce văd. Încerc să evadez, îmi caut o realitate deformată, una în care totul să fie ca la început sau măcar să îmi distragă atenţia de la spaimele fără nume. Întorc privirea spre oameni mai mult sau mai puţin interesanţi. Le urmăresc paşii, le caut cuvintele. Vraja se rupe prea repede. Nu mă pot deconecta. Trişez. Măsluiesc nişte cărţi. Aprind lampadare, să nu mai văd bezna ce coboară.

Vreau să uit şi nu pot. Vreau să închid ochii şi să visez frumos. Visul se transformă în coşmar. Realitatea e crudă. Drumul pare să se înfunde, durerea e tot mai mare, bezna e tot mai adâncă. Întorc iar privirea. Oglinda îmi arată o altă realitate, deformată. Nu e cum speram. Ceea ce zăresc acolo e monstruos. Totul pare sinistru. E o lume strâmb construită, o lume în care te poţi pierde uşor chiar şi pe timpul zilei, când soarele bate în geamuri şi oglinzi. Te îmbrăţişez iar, şi iar, şi iar… Tu plângi fără vorbe şi spaimele îmi întind nervii, îmi sfâşie carnea, îmi aruncă în beznă inima. Vreau o altă realitate!

realitatea-deformata-1024x768