Nu mi-aş fi putut niciodată imagina aşa ceva, probabil mi-ar fi fost greu să cred că este adevărat, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei filmuleţul pe care mi l-a trimis Adi într-o seară. Dacă mă descurc pe aici singură, îl pun la sfârşitul postării,  pentru cei ce nu mă vor crede pe cuvânt. :)

Se face că într-un sat din Ukraina, aflat la vreo 200 km de graniţa cu România, există o comunitate de oameni care vorbesc o română stricată, dar uşor de înţeles pentru orice român. Habar nu aveau de unde vin, cine le sunt strămoşii. Din câte am înţeles, nimeni nu ştie exact cum au ajuns acolo, încă se fac cercetări. Unii au dezgropat nişte documente istorice şi susţin că prin anul 1364, în zona Munkacevo au fost înfiinţate zece puncte de grăniceri, unde au fost aduşi militari, alţii spun că strămoşii acestor volohi ar fi nişte ciobani ajunşi în zonă. Îşi spun “volohi”, termen care pe mulţi îi duce cu gândul la valahi. Sigur că s-au găsit şi persoane care să le conteste originea sau să spună că sunt ţigani. Presa ukrainiană îi numeşte “ţigani albi”. Ok, ţigani sau altceva, cui îi pasă, atâta timp cât vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi, atâta timp cât reuşim să ne înţelegem?

Se spune că în 1990, un bărbat întors din armată ar fi adus în acel sat un aparat de radio, la care volohii au auzit pentru prima dată şi alte persoane vorbind aceeaşi limbă, uşor diferită, dar de înţeles chiar şi pentru oamenii neşcoliţi de acolo. Mai târziu s-a aflat că ascultau Radio Bucureşti, fără să aibă habar unde este acel Bucureşti. Mai sunt şi alte comunităţi de români în Ukraina, dar la Poroscovo este cea mai mare. Mi s-a făcut pielea de găină văzând filmul, văzând condiţiile în care trăiesc şi mentalitatea după care se ghidează în viaţă volohii. Spre exemplu, resping vehement ideea utilizării anticoncepţionalelor, susţinând că este păcat să le foloseşti: “cât ţi se dă, atâta să rodească”, spun ei cu seninătate.

Şi li se dă destul de mult, dovadă fiind faptul că fiecare familie are curtea plină de copii, unii dintre ei chiar şi câte 10-11 prunci. Trăiesc izolaţi de lume, de societate, de civilizaţie, după propriile reguli. În sat nu s-a pomenit de divorţuri, nici ca vreo femeie sau bărbat rămas văduv să se recăsătorească. “Nu e slobod, nu se face”. În Ukraina sunt în jur de 10 000 de volohi, răspândiţi în câteva sate, trăind în case de chirpici, la limita subzistenţei.

Din filmuleţ şi din puţina documentare făcută pe net am aflat că astăzi au biserică, merg şi la şcoală, există şi nişte fundaţii care îi ajută, deci sunt speranţe ca traiul lor să se îmbunătăţească. Întrebaţi ce au simţit vizitând România, cei doi volohi care călcaseră pământul românesc au răspuns simplu şi emoţionant: “Avem şi noi pe cineva!”.

 

Mulţumirile mele se îndreaptă spre Adi Bălan, cel care mi-a oferit ocazia de a afla despre această comunitate de volohi şi de a vă vorbi despre ea!