Când era Ionuţ mic îmi făceam timp să merg duminica la hipodromul din Ploieşti, să vadă caii. Era o perioadă nu prea bună pentru hipodrom, dar excelentă pentru o femeie care admira aceste nobile animale şi  pentru copilaşul ei, care iubea orice fiinţă. Cu un zâmbet şi o mică atenţie (în general bani de o bere), puteam sta întreaga zi acolo. Făceam poze cailor, îngrijitorii îl urcau pe Ionuţ pe câte un armăsar mai blând şi îl plimbau prin curte.

Mă gândeam des la mândrul armăsar cu coama în vânt şi visam să am căsuţa mea, undeva pe un deal înverzit, să am calul meu, blând şi elegant, să trăiesc o viaţă ca în poveşti, străbătând pădurile în goană. Anii au trecut, eu locuiesc tot la bloc, tot în oraşul prăfuit de care nu mă pot despărţi. Nu mai văd caii de la hipodrom (poate voi merge în primăvara aceasta pe acolo, să văd ce s-a mai schimbat), ci doar în pozele de pe internet. Dacă închid ochii, mă pot vedea cu uşurinţă călare pe un cal nărăvaş, gonind pe dealuri înverzite.

Am adunat atât de multe poze în calculator! Ce ar fi să vi le arăt şi vouă?

Printre crengi…

 

cal

 

Ştie cât este de frumos…

 

cal

 

Întors de la salonul de coafură…

 

cal

 

Cu stea în frunte…

 

cal cu stea in frunte

 

A venit primăvara…

 

cal

 

Culoare, culoare, culoare…

 

cal

 

Să aveţi o seară excelentă! Păstraţi-vă visurile neîntinate!