Când sunt foarte obosită, un vis îmi revine obsedant, mereu acelaşi, însă mereu altfel. De unde vine şi ce vrea de la mine, nu aş putea spune, cu toate că am încercat de câteva ori să caut legături cu întâmplări din viaţa reală, cu evenimente recente, cu orice mi-ar fi putut clarifica nedumerirea. Oricât aş studia problema, pe oricâte feţe aş întoarce gândurile, răspunsul îmi rămâne ascuns, enervant de misterios. Nu mai fac echilibristică într-un pahar cu vise, ci doar mă conectez la lumea imaginară a visului.

Se face că intru în scara blocului unde am copilărit. Acolo sunt mereu mulţi copii, unii mai mici, alţii mai mari, adolescenţi; unii cu care mă joc des, alţii pe care nu i-am văzut până acum. Mă îndrept, ca de obicei, spre cutia poştală. E plină, atât de plină încât scrisorile stau şifonate, strivite, gata să cadă şi să se risipească pe cimentul rece. Le adun la piept. Ca dintr-un corn al abundenţei, scrisorile ies din neant şi se ascund, tot mai multe, în cutia poştală. Cu coada ochiului sesizez mişcare în dreapta mea, acolo unde un grup de băieţi se chinuie să repare un motoraş nu chiar de jucărie.

Mereu acelaşi Florin, vecinul de la parter, inabordabil şi insensibil la chinul meu de a aduna toată corespondenţa din cutia poştală, îmi distrage atenţia tocmai prin pasivitatea pe care o afişează vizavi de efortul meu. Las hârtiile să foşnească, unele plutesc prin scara de bloc, altele se agaţă în tabla cutiei poştale, iar eu mă pierd cu totul, neştiind cum să le adun laolaltă pe toate. În vis, băiatul acesta este mai frumos de cum îl ştiu, este parcă şi sexy, într-un fel ce mă face să îmi doresc privirea lui, întreaga lui atenţie.

Mă aşez pe ciment, cu picioarele încrucişate, şi deschid o scrisoare. Conţine versuri pe care nu mi le pot aminti niciodată perfect la trezire, deşi mă străduiesc. În vis, le citesc plină de speranţa că vor ajunge la urechile lui Florin. Voi încerca puţin mai jos să le aştern, aşa cum amintirea mea le-a păstrat. Dincolo de vis, mă întreb de unde şi până unde îmi tot apare în gânduri acest om. Nu ne-am văzut de 20 de ani, şi oricum relaţiile dintre noi erau destul de reci încă de pe atunci.

Câmpia-şi fluieră o  doină printre ierburi,

Oraşul zumzăie necontenit,

Iar gândul meu, hipnotizat de-al tău surâs,

Secătuit rămâne … în centrifuga amintirilor.