Sunt la moda prin blogosferă diverse citate motivaţionale, diverse sfaturi despre ce şi cum să faci pentru a ajunge să-ţi împlineşti visurile, deşi uneori ele se împlinesc fără ca tu să depui vreun efort fizic sau intelectual.
Dorinţa cea mai arzătoare pe care am avut-o în copilărie a fost să am un frate mai mare. Îmi doream atât de mult încât în fiecare seară, stând în pat cu lumina stinsă, îmi imaginam că într-o zi se va auzi soneria, că voi fugi la uşa să deschid şi voi vedea un băiat cu câţiva ani mai mare decât mine. Vedeam cum m-ar fi luat în braţe şi mi-ar fi spus că nu mai era nevoie ca eu şi sora mea să ne batem cu băieţii de la bloc, că îi va pune el la punct pe obraznicii care nu ne lăsau să ne jucăm şotron pe terenul unde ei jucau fotbal, pe cei care nu ne mai înapoiau jucăriile sau care ne pârau tatălui meu că am plecat din faţa blocului (lucru interzis categoric).
Nu mă întrebam niciodată de unde ar fi putut să apară acest frate, dar miracolul s-a întamplat. Mi-am văzut visul împlinit, deşi în circumstanţe neplăcute.
Când aveam vreo 10 ani, unui văr de la Satu-Mare i-au murit, la interval de câteva luni, ambii părinţi, iar ai mei au decis să-l ia la noi, să-l crească ca şi cum ar fi fost al lor.
Fac o paranteză pentru a povesti cum tatăl lui, cu câteva luni înainte să moară, ne-a chemat la Carei. A frământat o pâine şi m-a strigat să îmi arate cum creşte coca, apoi m-a invitat să miros făina. Când am apropiat nasul, mi-a pus palma lui mare şi plină de făină pe obraz şi mi-a spus:
– Vienela, eşti micuţă acum. Unchiul Loţi va muri, dar tu mereu îţi vei aminti de el ca fiind cel care ţi-a pus făină pe faţă. Şi a avut dreptate.
Deşi la început a fost greu – acomodarea nu s-a produs din prima zi – într-un final am acceptat să împărţim tot ce aveam cu vărul nostru, să înţelegem că şi el are nevoie de timp pentru a-şi schimba obiceiurile. Eram uimite că înjura în ungureşte, că spunea “nicări” în loc de “nicăieri”, dar ştia să se facă respectat de băieţi şi asta a contat mult în ochii noştri.
Loțică este cu patru ani mai mare decât mine. M-a protejat permanent de-a lungul copilăriei și adolescenței, făcând din blânda Vienela o nesuferită care credea că ei i se cuvine totul în faţa blocului.
o poveste trista devenita frumoasa.
Intr-adevar. Sunt mandra de parintii mei, sunt mandra de faptul ca inca il consider fratele meu.
Intr-adevar, e foarte frumos gestul parintilor tai de a creste acest copil si mai frumos din partea voastra ca l-ati acceptat ca pe un frate. Avem nevoie de astfel de exemple reale de umanitate, nu postere motivationale si instagrame.
Sa stii ca la inceput, desi imi doream un frate, mi-a fost greu sa accept ideea de a imparti totul cu el, mai ales ca sora mea era foarte egoista si intotdeauna capata ce era mai bun. Dar m-am obisnuit si inca mai impart cu el ceea ce am.
Impresionant !
Sunt un pic curios ! Cum s-au mentinut relatiile cu fratele/varul tau?
Si ce parerea avea despre carierele de nisip, unde puteai incarca (sau sa te rastorni) cu basculanta ? :)
Suntem in relatii bune si acum, desi nu ne vedem pe cat de des mi-as dori. Nu i-a fost prea usor in viata, a facut 5 copii, dar l-am sustinut mereu.
La inceput au fost ceva frecusuri intre ei. Tata murise de un an, iar varul meu considera ca imi este si frate si tata, ceea ce pe mine ma enerva. Dar cu timpul s-au obisnuit, desi amandoi erau de cremene. S-au acceptat de dragul meu probabil. :))
Acum imi voi aminti si eu de palma de faina! M-a impresionat!
Si mie imi vin lacrimi in ochi de cate ori imi amintesc.
Eu am un fratior mai mic, cu 5 ani, si mereu ne ciondaneam cand eram mici. Cred ca, eu eram acel frate mai mare :D… si inca sunt!
Am si eu o surioara mai mica(cu doi ani- deci nu chiar mica), cu care ma bateam in fiecare zi in casa si cu care faceam front comun afara impotriva baietilor. Dar de cele mai multe ori reuseau sa ne dea nana sau ne dadea tata in casa ca ne jucam cu copii rai. :))
Emotionant! Si gestul parintilor tai e peste judecata noastra. E un gest nobil.
Pentru ca eu stau uneori si ma gandesc daca as fi capabila sa cresc un copil strain. Uneori imi spun ca nu, alteori ca da, pentru ca stiu, de fapt, ca am o mare capacitate de a empatiza si de a fi buna, desi sunt o dura. Stiu, varul tau era din familie, nu e chiar acelasi lucru, dar pe undeva ideea e tot aia. Ideea de sacrificiu. Foarte frumos.
Sa-ti traiasca fratele, si ar fi minunat ca viata sa faca in asa fel ca sa va intalniti mai des.
Uneori si eu ma intreb de unde au avut atata putere si atata curaj, sa creasca un copil care nu era al lor. Stii ce este uimitor? La cativa ani dupa ce l-a adus la noi, tata a murit, dar mama mea a continuat sa-l considere copilul ei, desi imi este var din partea tatalui.
Ne vedem la cateva luni, desi locuieste intr-un sat la cativa kilometri de Ploiesti.
Inca o data, cinste parintilor tai!
Multumesc mult!
L-ai atras pe fratior cu gandurile tale. :) Asta chiar e un bun exemplu ca daca iti doresti ceva cu ardoare, intreg Universul comploteaza pentru implinirea visului tau.
Sa stii ca eu nu prea cred in minuni, dar de cate ori am avut o dorinta arzatoare, cumva s-a materializat.
Eu am deja un frate mai mare…si acum ca suntem amandoi mai mari…in sensul ca am inceput sa gandim si noi mai bine…biiineee…am crescut si eu defapt :))….ne intelegem bine…iesim amandoi in oras (aici cand vine el….la bucuresti cand merg eu)…mergem amandoi la mare…lucruri care inainte sa plece la facultate nu se intamplau :))…uneori treceam pe strada unul pe langa celalalt, dar amandoi eram cu prietenii si de multe ori nici nu ne salutam :))…dar e bine cand se termina cu bine….la fel si la tine…e bine ca ti s’a implinit dorinta…dorinta care pe la inceputul articolului m’a dus cu gandul la un frate prin alianta nici de cum tot o ruda ;))
Am avut si eu cu sora mea perioade in care aveam prieteni diferiti si ne faceam ca nu ne vedem pe strada. Ce copilarii!!! :))
Trebuie sa fie frumos sa-ti imparti copilaria cu un frate…
Intr-adevar. De multe ori m-am simtit mai legata de sora mea si de varul meu, decat de parinti, pentru ca parintii erau la munca, iar noi imparteam frateste si bune si rele.
asadar sa fim atenti la ce ne dorim ca se poate indeplini imediat
Asa este! Sa ne dorim lucruri bune. ;)
Pai tu ti-ai dorit o chestie buna. Sa ai frate. E mai nasol cand iti doresti ceva nasol fiindca ai draci pe cineva si se intampla. Mie mi s-a intamplat de vreo 2 ori si m-am cam simtit vinovat. De fapt inca ma mai simt.
M-am certat si eu cu o prietena candva si mi-am dorit sa nu poata iesi din casa, iar la cateva zile si-a rupt piciorul. Coincidenta, dar cat de vinovata m-am simtit. Te inteleg perfect, desi la tine pare sa fi fost ceva mai grav.
Offtopic: Ti-ai facut loc in blogroll-ul meu! Felicitari! Se pare ca vei sta ceva timp cu articole ca cel de sus! :)
Multumesc! Nu pot scrie mereu articole de genul asta, ca tata nu a fost Isus, sa faca multe minuni. :))
:))
Bravo,Vienela,și îți mulțumesc pentru istorie!
Dacă-mi permiți am s-o contunuu pe a doua parte a subiectului,deoarece prima parte e cam dureroasă pentru mine.
Despre visuri.
Crede-mă,visurile se împlinesc.De multe ori revizueam gîndurile/visurile și nu știu cum asupra unora din ele treceam formal.Odată însă m-am oprit și am rămas trăsnit: multe,chiar multe din ele s-au împlinit.
Nu mai vorbesc despre acele fenomene care se numesc deja vue,cînd o situație numai ce apărută în fața ochilor ai mai văzut-o undeva și știi toate amănuntele ei,cum v-a derula situația,aceasta e altă temă…
Visuri,pe care le modelam eu s-au împlinit, și cînd am realizat lucrul acesta – am rămas perplex, a fost un șoc enorm,pentru că erau visuri – să le numesc așa – importante.
Da,am viața mea,una obișnuită: cu treburi zilnice, nu sunt un romantic cronic ori visător incurabil, sunt rațional, dar odată ce ai scris despre visuri.. ele se împlinesc.
NB! Nu faceți din mine un mediu – nu mi-o doresc,e doar o mică revelație spontană.
Multe dintre visurile pe care ni le facem se implinesc, dar la sfarsit, cand tragi linie, descoperi ca au ramas multe la stadiul de dorinta. Cred ca este important sa nu avem prea multe visuri ce par irealizabile, asta ne-ar putea face sa suferim.
Nu te consider mediu, ci un om normal, care si-a propus ceva si a muncit sa isi realizeze visul.
Tot nu reusesc sa folosesc linkul tau, iar asta ma face uneori sa evit sa intru sau pur si simplu sa uit. Mea culpa, Nomad.
Nu e tua culpa,e culpa Guglei cu noile domenii pentru fiecare pais.
:(( Te salveaza tot cu “proiectul UNIformal”.
Iaca-șa, cea mai citită postare :)
Te salut!Să ai parte de o săptămâină bună,azi de dimineață era luni…
:)) Intr-adevar, de doua luni doar pe aia o citesc. :))
Te salut si eu, este aproape marti. ;)
Admir curajul si forța parinților tăi. Dumnezeu să-L odhnească pe tatăl tău. Să fiți sănatoși si fericiți !
Iti multumesc pentru tot! Iti doresc tot binele din lume!
La mine a fost diferit. Am 4 frati si 5 surori. Cine a crescut in familie numeroasa stie cum este. Frati si surori nu mi-am mai dorit si acesta a fost si motivul pentru care nu mi-am dorit la randul meu sa am multi copii, desi acum regret.
Eu imi doream sa fac zece copii, dar pe parcursul vietii m-am razgandit. :))
E chiar frumos sa ai frati, iar cu un frate te intelegi de multe ori mai bine decat cu o sora. Eu vad in cazul meu, am un frate de 20 de ani, mai mic cu un an decat mine, iar soramea are 18. De multe ori fratele meu e mai intelegator si mai matur, noi ca surori ne mai certam cateodata, cu el nu tin minte ultima data cand ne-am “certat”.Foarte frumos ce au facut parintii tai. Si la mine in familie, am un verisor primar car sta foarte aproape de mine, casa langa casa,i-au murit ambii parinti de vreo 10 ani, el are 23 de ani acum. La fel, pentru noi e ca un frate iar pentru parintii mei e ca si copilul lor, desi nu locuieste cu noi.
Cu sora mea ma certam in fiecare zi, cu varul meu nu m-am certat niciodata, ne intelegem de minune.
Povestile astea ma fac sa cred ca lumea poate fi mai buna, oamenii care sunt atat de buni incat ajuta dezinteresat. Felicitari parintilor tai!