Este mare, dar în această zonă nu are nimic deosebit în afară de iarba mătăsoasă, de un verde crud, pe care o simt cum îmi mângâie gleznele. Mai are câteva băncuţe  aruncate parcă de-a valma, alei mărginite de flori pe care albinele le vizitează de cum urcă soarele pe cer şi o pistă pentru biciclişti, plină mereu de copii dornici să facă mişcare.

Sunt puţine locuri unde te poţi ascunde la umbră, când soarele dă impresia că vrea să topească totul în jur. Dar rusoaicelor nu le pasă. Aşezate în cerc pe iarbă, vorbesc mult şi râd zgomotos, în timp ce mănâncă alimentele aduse de acasă. Le văd plimbând o sticlă din mână în mână şi nu cred că este apă în ea. Le văd devenind tot mai roşii la faţă. Gălăgioase ca nişte vrăbiuţe, rusoaicelor nu le pasă de privirile curioase ale trecătorilor.

Polonezele sunt mai discrete. Stau pe bănci, cu mâncarea pe picioare şi vorbesc în şoaptă. Au dinţi frumosi şi mestecă încet din caşcavalul auriu. Mă privesc curioase, parcă întrebându-se de unde sunt sau dacă înţeleg ce îşi murmură în taină. Evit să le studiez prea insistent şi trec mai departe. Le las în urmă, dar simt cum mă examinează şi aud cuvinte care nu îmi spun nimic.

Trec în viteză doi tineri, fată şi băiat, ţinându-se de mâini. Rolele lor sunt silenţioase. Mişcă aerul amorţit şi parcă aduc cu ei puţină răcoare. Sunt surprinsă auzindu-i vorbind româneşte, ca si cum inca as fi in avion. Probabil locuiesc aici, în Vicenza. Nu cred că au venit de prea mult timp în Italia. În general, copiii românilor adoră să vorbească pe limba lui Dante. Îi urmăresc cu privirea cum patinează grăbiţi şi mă apucă dorul de băiatul meu, rămas în ţară.

Un marocan slab încearcă să îmi vândă ceva. Are o geantă mare pe umăr, este transpirat şi parcă obosit. Nu mă interesează marfa lui şi îi spun. Insistă şi mă văd nevoită să îl reped cu un “vai via” şuierat, deşi nu aş fi vrut. Este atât de multă tristeţe în ochii lui… Sunt convinsă că se simte ostracizat aici, vede şi neincrederea mea, aşa cum probabil vede în ochii tuturor că nu este dorit. Mă întreb dacă nu cumva îi este foame. Dar nu cedez ispitei de a-i da bani, nici măcar la schimb cu vreun nimic pe care îl are de vânzare.

În sfârşit, găsesc o bancă liberă la umbră. Mă aşez moleşită de căldură şi îmi aprind o ţigare. O sun pe Adriana, să aflu cât are de gând să mai întârzie. Astăzi plecăm la Padova, să răscolim magazinul imens pe care l-am descoperit data trecută. Vreau să îi cumpăr lui Ionuţ nişte tricouri. Mă gândesc să îi iau şi o pereche de role. Simt un parfum cunoscut şi întorc repede capul. Adriana este lângă mine, radioasă ca de obicei, mirosind a violete proaspăt culese. Dintr-o dată, am senzaţia că parcul din Vicenza s-a trezit la viaţă. Cu venirea Adrianei, natura a înviat. La fel şi eu. Parfumul ei mă poartă spre locuri răcoroase, unde amorţeala provocată de căldură nu are ce căuta.