Mă trezesc speriată de un zgomot asurzitor. Sunt amorţită de frigul pe care l-am îndurat până acum, dar mă chinui să deschid un ochi, să înţeleg ce se întâmplă. Dintr-un ţurţure stingher picură des stropi de apă limpede. Nu văd prea bine din cauza miopiei, dar simt miresme noi cum împânzesc aerul proaspăt şi ştiu că seva nucului urcă încet, dar sigur, la fel cum ştiu că viaţa mea este o cursă contracronometru. Îmi spăl ochişorii cu o bobiţă de rouă şi îmi recit în gând versuri pe care mi le-au transmis strămoşii mei, versuri poate uitate astăzi, din Rapsodiile de primăvară ale lui Topârceanu.

Privesc uimită în jurul meu. Văd cum ghioceii şi-au descheiat hăinuţa albă, încălziţi de soarele ce îi mângâie timid. Văd că s-au grăbit să îşi etaleze toaletele şi parfumatele zambile, pictate în culori vii, tulburător de frumoase. Gândăceii, pe care îi recunosc după modelul aparte schiţat pe materialul roşu al pelerinelor în care s-au învelit, se rotesc împreunaţi pe alee, într-un bizar dans al dragostei.

elefant.ro

Doar câţiva oameni, mereu caraghioşi, mereu nemulţumiţi, se plâng de “soarele cu dinţi”, de umezeala din grădină, de astenia de primăvară. Ce astenie, umani ciudaţi? Voi nu simţiţi cum pulberea dragostei pluteşte în aer? Nu vedeţi că pământul începe să se dezmorţească? Îşi întinde braţele şi se agaţă încrezător de roţile maşinilor ce trec în viteză, de tălpile voastre nepăsătoare, de lăbuţele cu perniţe pufoase ale motanilor.

Odată cu răsăritul soarelui, spiritele rele ale nopţii au pierit fără urmă, lăsând natura pură, în plin proces de regenerare. Am fost trezită prea devreme, înainte ca floarea de ciulin să îşi deschidă petalele, într-o chemare dulce şi delicată. Mă las purtată pe braţe de jucăuşul zefir, iar el mă călăuzeşte până la minunea galbenă despre care oamenii spun că poartă un nume urât: păpădia.

Sunt ca un pionier ce explorează jungla neatinsă. Grădina, cu frenezia ei de miresme ce stârnesc dorinţe tainice, mă tulbură şi îmi taie răsuflarea. Am desfăcut, rând pe rând, nasturii cămăşii albe, iar acum îmi îngrop picioruşele goale în polenul catifelat al păpădiei. Lângă mine, mândru de culoarea galbenă a aripilor, se aşează un mascul chipeş, cu gând să mă curteze. Vreau să profit, pentru că viaţa este scurtă, însă traiectoria zborului său nu m-a impresionat, după cum nu m-au impresionat nici feromonii cu care m-a pudrat.

Îi întorc spatele, imună la valsul său graţios şi zbor grăbită spre o altă păpădie. În jurul meu,  guralivele vrăbiuţe se prefac a se juca, aşteptând ca eu sau un alt fluturaş-lămâiţă să le cădem în cioc. Mă amuză concertul oferit de ele, concert pe care îl numesc, probabil inspirate din tema unui elev de şcoală,  “Compunere cu tema: Vine primăvara”. Cântă vesele, fără să înţeleagă sensul cuvintelor, o melodie a lui Spike :

“Ăsta nu e visul pe care l-am avut,

În care tu mă pupi şi mă iubi, iubi mult…

În visul ăsta plouă şi e trist

Şi tu nu eşti în el, aşa cum ai promis!”