De la ce a pornit discuţia nu îmi aduc aminte, ştiu doar că a durat în jur de trei ore, timp în care eu şi soţul meu ne-am tot contrazis aducând argumente şi contraargumente. Poate doriti si voi sa aflati cum poti deveni viitor erou intr-un viitor razboi.

Eu susţineam (şi susţin) că este normal ca în caz de război să îmi apăr ţara, să lupt într-un fel sau altul pentru libertatea mea, a familiei mele, a tot ceea ce reprezintă viaţa mea. Nu ma simt erou spunand aceste cuvinte si sper sa nu avem un viitor razboi.

Soţul meu are o părere diametral opusă, pentru el viaţa este viaţa în orice condiţii, iar persoana lui este mai importantă decât libertatea ţării. I se pare normal să încerce să scape, el şi familia lui, chiar dacă asta presupune să ne ascundem, să plecăm pe alte meleaguri, fără să ne uităm în urmă, fara teama ca nu vom ajunge viitori eroi intr-un viitor razboi.

Dădeam exemple cumva nerealiste, pentru că un război astăzi înseamnă altceva decât războaiele din trecut, dar eram înfierbântată, nu reuşeam să mă fac înţeleasă, iar părerile lui mă enervau. El susţinea că nu ar putea omorî un om nici în cazul în care ar trebui să-şi apere viaţa lui sau a familiei, că dacă nu eşti făcut să omori oameni te blochezi în momentele cheie, eu nu concep să mă pitesc în timp ce un om încearcă să îi facă rău copilului meu, deci nu aş ezita să îl omor sau măcar să încerc(reţineţi că în discutia noastra este vreme de război).

Am vorbit despre revoluţie, despre părerile mele de rău că nu am putut participa activ şi totul s-a încheiat cu soţul meu făcându-şi trei cruci largi şi rugându-se să nu se pornească vreo revoltă, revoluţie sau vreun război în timp ce el nu este lângă mine, pentru că este convins că aş fi printre primii eroi căzuţi apărând ceva ce nu merită a fi apărat.