Mă înarmasem cu răbdare, ştiind că poveştile au doar fărâme de adevăr în ele, că un copil nu se maturizează peste noapte. Nerăbdătoare, aşteptam ziua în care toţi îşi vor fi dat seama că sunt adult, că pot  lua decizii, că oamenii pot avea încredere în părerile mele. Le studiam cu mare atenţie pe fetele trecute de 16-17 ani din blocul unde locuiam. Eram convinsă că nu aşa trebuie să se poarte fetele când cresc. Nu îmi plăcea de ele, dar admiram siguranţa cu care vorbeau, curajul de care dădeau dovadă şi mă întrebam de ce se purtau urât cu noi, copiii. Uitaseră atât de repede că şi ele au fost copii?

Pe una dintre ele o găseam rezemată de caloriferul din scara blocului, de câte ori mă întorceam de la şcoală. Era întotdeauna în braţele unui băiat. Întorceam capul ruşinată, să nu le văd sărutul languros, să nu mai văd cum braţe curioase de bărbat ating mijlocul subţire al fetei. Aveam impresia că este în pericol, ca şi cum o caracatiţă ar fi încercat să o sufoce. Urcam scările în fugă, sperând să nu le mai aud chicotele parcă batjocoritoare.

La o scară vecină, o altă fată ieşea doar pentru a fuma. Mi-o amintesc umblând într-o bluziţă fără mâneci, strânsă tare pe piept, cu pantalonii scurţi … atât de scurţi, încât puteam ştii cum este construită. Ne făcea semn cu mâna în care avea ţigarea, fără să deschidă gura. Trebuia să eliberăm locul, să se poată aşeza pentru a-şi savura ţigarea. Locuia la parter şi probabil gălăgia noastră o deranja. Ieşea din când în când la geam şi ne făcea semn să dispărem.

Tot la acea scară locuia şi cea care îmi era cea mai antipatică. Nu cred că ştia să vorbească stăpânit. Avea câte o poreclă pentru fiecare dintre noi. În prezenţa ei nu aveam voie să vorbim, dar nici nu puteam pleca fără permisiune. Ne cerea lucruşoarele pe care le aveam, de multe ori doar pentru a le distruge. Vorbea urât şi repezit, folosind cuvinte pe care nu le înţelegeam atunci. Dreptatea era întotdeauna de partea ei, chiar şi impusă cu câteva palme bine plasate pe obrajii băieţilor nesupuşi.

Mă simţeam atunci şi uneori mă simt şi acum, de parcă aş fi micul prinţ al lui Exupery. Oamenii mari, adulţii, mi se par atât de ciudaţi! De multe ori îmi este greu să le înţeleg comportamentul, nevoia de a fi admiraţi cu orice preţ, nevoia de a conduce sau de a poseda. La asta se rezumă viaţa?

 

micul print