Mă înarmasem cu răbdare, ştiind că poveştile au doar fărâme de adevăr în ele, că un copil nu se maturizează peste noapte. Nerăbdătoare, aşteptam ziua în care toţi îşi vor fi dat seama că sunt adult, că pot lua decizii, că oamenii pot avea încredere în părerile mele. Le studiam cu mare atenţie pe fetele trecute de 16-17 ani din blocul unde locuiam. Eram convinsă că nu aşa trebuie să se poarte fetele când cresc. Nu îmi plăcea de ele, dar admiram siguranţa cu care vorbeau, curajul de care dădeau dovadă şi mă întrebam de ce se purtau urât cu noi, copiii. Uitaseră atât de repede că şi ele au fost copii?
Pe una dintre ele o găseam rezemată de caloriferul din scara blocului, de câte ori mă întorceam de la şcoală. Era întotdeauna în braţele unui băiat. Întorceam capul ruşinată, să nu le văd sărutul languros, să nu mai văd cum braţe curioase de bărbat ating mijlocul subţire al fetei. Aveam impresia că este în pericol, ca şi cum o caracatiţă ar fi încercat să o sufoce. Urcam scările în fugă, sperând să nu le mai aud chicotele parcă batjocoritoare.
La o scară vecină, o altă fată ieşea doar pentru a fuma. Mi-o amintesc umblând într-o bluziţă fără mâneci, strânsă tare pe piept, cu pantalonii scurţi … atât de scurţi, încât puteam ştii cum este construită. Ne făcea semn cu mâna în care avea ţigarea, fără să deschidă gura. Trebuia să eliberăm locul, să se poată aşeza pentru a-şi savura ţigarea. Locuia la parter şi probabil gălăgia noastră o deranja. Ieşea din când în când la geam şi ne făcea semn să dispărem.
Tot la acea scară locuia şi cea care îmi era cea mai antipatică. Nu cred că ştia să vorbească stăpânit. Avea câte o poreclă pentru fiecare dintre noi. În prezenţa ei nu aveam voie să vorbim, dar nici nu puteam pleca fără permisiune. Ne cerea lucruşoarele pe care le aveam, de multe ori doar pentru a le distruge. Vorbea urât şi repezit, folosind cuvinte pe care nu le înţelegeam atunci. Dreptatea era întotdeauna de partea ei, chiar şi impusă cu câteva palme bine plasate pe obrajii băieţilor nesupuşi.
Mă simţeam atunci şi uneori mă simt şi acum, de parcă aş fi micul prinţ al lui Exupery. Oamenii mari, adulţii, mi se par atât de ciudaţi! De multe ori îmi este greu să le înţeleg comportamentul, nevoia de a fi admiraţi cu orice preţ, nevoia de a conduce sau de a poseda. La asta se rezumă viaţa?
Se pare ca unii nu pot trai decat din asta! Si nu ne rezumam doar la adolescenti ci sii la oameni maturi unde ai avea pretentii! Nu am explicatei ptr ceea ce fac sau de ce fac asta. Si cand te gandesti ce scurta e viata si ei sunt facuti sa ne-o amarasca!
Pentru unii da, poate sunt oameni care sunt facuti pentru a poseda, iar asta este in dezavantajul altora.
Cred ca toti am trecut intr-un fel sau altul prin situatii asemanatoare !
In schimb impreuna cu un prieten de varsta mea le faceam deseori farse, din care ieseau destul de sifonati ! :)
Imi place foarte mult poza pe care ai ales-o. Se imbina minunat cu ideea postarii :)
Ce ciudat! Desigur ca am intalnit astfel de persoane (scuze, individe mai bine zis), dar in cartier nu am avut asemenea specimene. Culmea e ca toti ne cam intelegeam: cei de aceeasi varsta mai faceau mici scandaluri, dar nu trecea ziua si iar erau buni prieteni, iar cei mari chiar ne protejau sau ne integrau in jocurile lor. Mie asta mi-a placut la nebunie: sa joc Hotii si Vardistii cu cei mari prin tot orasul (asta cand eu aveam vreo 5-6 ani, iar ei undeva pe la 14-16 ani). Daca se lua cineva de noi, Doamne fereste, toti cei mari si mici le sarea in cap. Eram un cartier nu prea mare, dar toti se cunosteau intre ei.
Dap, la asta se rezuma viata pt 99 %. Restul suntem axati pe iubire si sacrificam multe in numele ei.
Nu la a poseda se rezumă viaţa, ştii bine, eşti un om adult.
De acele fete trebuie doar să-ţi fie milă. Pentru ele viaţa-i o povară…
Culmea ca unele fete se “ascundeau” in casa scarii pe parinti, dar nu se rusinau de copii.
Tocmai pentru ca intelegeau ca nu este frumos si bine ce fac , se ascundeau pe casa scarilor…daca nu le-ar fi fost rusine cu atitudinea lor si ceea ce faceau , nu se ascundeau.
Cat despre fetele ce “asuprau” copiii mai mici…asa cred ca a fost de cand cerul si pamantul. Abia mai tarziu prin viata am inteles ca comporatmentul acesta dictatorial al copiilor mari fata de cei mai mici este un revers al comportamentului pe care ei , la randul lor , copiii mari il primesc de la adulti…fac ce primesc ei , sin pacate.
Nu cunosc fenomenul. Am locuit toata viata la casa…si e cu totul altceva…
Dar astfel de persoane cred ca aveau o viata trista, plictisitoare. Si-o condimentau in felul acela, asa cum reiese din povestea ta…