Când am deschis ochii, în jurul meu era trist și rece. Atât de rece încât m-am adăpostit printre gunoaiele aruncate lângă un tomberon. Am închis ochii, sperând că voi visa mai frumos data viitoare. Și chiar așa s-a întâmplat. I-am deschis când cineva mă lua în brațe și îmi spunea că mergem “acasă”. Nu cunoșteam cuvântul, dar vocea era blândă, brațele erau calde, visul prea frumos pentru a mă trezi.
Acasă am găsit mâncare bună, un culcuș moale și … trei pisici. Una, tigrată, s-a ascuns pe șifonier când m-a văzut. Alta, neagră cu pete de culoarea scorțișoarei, mi-a lins ochii mirați. A treia, neagră cu mustăcioară albă, m-a lovit peste nas și mi-a spus să nu mi-l iau la purtare. Viața printre pisici se anunța a fi interesantă.
După un timp a mai apărut una. O altă pisică. Mică, slabă, fricoasă. Nu mă lăsa nici măcar să o miros. M-am simțit ofensat și i-am întors spatele. M-am îndreptat către cea care nu se teme de mine. Am lăsat-o să îmi lingă ochii înveseliți și i-am răspuns oferindu-i căldură sufletească și trupească. Îi place să doarmă cu capul pe gâtul meu, acolo unde blana e deasă, ca de lup. A fost nevoie de o jumătate de an ca să capete încredere în mine și tigrata.
Acum îmi miroase labele când vin de afară și îmi linge urechile inghețate. Nici mititica nu se mai teme. Mă avertizează uneori să stau deoparte, în general când vrea să bea apă. Doar Furia Neagră nu poate fi domolită. E singura care se joacă cu mine (e drept, puțin cam prea violent) și singura care mă poate pune la respect. Viața printre pisici nu e chiar ușoară.
Am învățat să mă fac frate cu dracu cât stă lesa întinsă.
Și să îi spun mamei că eu doar aveam grijă de pălărie. Altcineva a rupt-o.
Furia Neagră, pisica fioroasă care îmi este partener de joacă și gardian neînduplecat, aruncă fulgere verzi și vorbe de speriat: “Bruno, dacă nu te potolești o încasezi iar!”.
Viața printre pisici te poate pune la grele încercări, însă e atât de frumoasă încât… mă autoperfecționez clipă de clipă, cu speranța că într-o bună zi voi deveni pisică sau chiar om. Mai nou, am descoperit că dorm extraordinar de bine dacă fur o pernă de la umani și mi-o așez sub cap. Dacă nu mi se permite, mă descurc și pe picioarele unui copil cuminte. Vă pupă Bruno. :)))
Bruno, ce trai pe vătrai! :)) Mare noroc ai avut tu cu Vienela!
Si ea cu mine, jur! spune Bruno zambind inveselit. :))))
Esti un sufletel minunat! Si norocos, dar oferi si primesti cu aceeasi masura. Sper!
Da, exact asa se intampla. Multumim din suflet! :*
Mereu m-au amuzat articolele in care vorbesti in numele animalelor tale. Dar parca, daca ar fi sa aleg, ca pisica imi place un pic mai mult. Dar numai un pic :)
Nu stiu de ce, dar imi vine extrem de usor, tot mai usor. Poate pentru ca petrec zi si noapte cu ele? )))
:) Bruno, nu trăda! Cum adică să te transformi în pisică?
E vorba despre cei 7 ani de acasa. Daca i-a petrecut printre pisici, e normal sa se poarte cum a vazut la ele. :)))