Mă gândesc… la vremea când copiii furau de prin frigidere mâncare. Ştiau că părinţii şi chiar ei stătuseră la cozi infernale pentru o bucată de carne, dar nu puteau trece nepăsători pe lângă câinele flămând ce se aciuase în faţa blocului. Zilele trecute am văzut prin Ploieşti… cum doi copii trântiseră la pământ un câine. Chelălăitul său mi-a atras atenţia. Copiii îl loveau şi îl trăgeau de urechi, surzi la plânsul bietului animal. Deşi nu era câinele meu…, am alergat spre el, am strigat la cei doi, am ameninţat. Reacţia mea i-a speriat pe copii. Au fugit, însă nu cred că au înţeles. Sper… doar că a fost o excepţie, că societatea modernă nu ne transformă în animale fără milă.
Astăzi (22 noiembrie 2015)…simt cum o revoltă fără nume se pregăteşte să erupă. Nu am nici un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare…, nu-mi pasă dacă va fi soare sau va ninge, nu ştiu dacă voi sta în casă…ori voi alege să mă plimb pe străzi. Am văzut prea multă durere săptămâna aceasta, am auzit poveşti terifiante, am jelit prea mult. Am descoperit că avem legi cretine. Am remarcat că România, în anul de graţie 2015, încă se zbate să treacă de anul 1915. După ce am luptat cu mafia ploieşteană şi am înfrânt, prin minte mi-a trecut nu un citat/proverb favorit…, ci o epigramă (de Vasile Larco):
Veşnic o să se menţină
Şi la legi aceeaşi boală:
Le fac cei cu burta plină
Pentru cei cu burta goală.
Într-o lume plină de aparențe, unde societatea este guvernată de reguli și legi, versurile “Veșnic o să se mențină, Și la legi aceeași boală: Le fac cei cu burta plină, Pentru cei cu burta goală” oferă o oglindă fidelă a realităților sociale în care trăim. Aceste cuvinte simplu exprimate ascund în ele o profunzime de înțelesuri, invitându-ne să reflectăm asupra inegalităților din societate și a modului în care legile pot juca un rol în perpetuarea acestor disparități.
Primul vers ne avertizează asupra persistenței problemei, subliniind caracterul aparent neschimbător al acestei “boli sociale”. În timp ce societatea evoluează și legile se modifică, inegalitățile rămân adesea constante, creând un cerc vicios de marginalizare și sărăcie. Este esențial să ne întrebăm de ce această “boală” persistă, chiar și în fața schimbărilor legislative.
Al doilea vers aduce în prim-plan un aspect important al acestei probleme: faptul că cei care au puterea de a crea legile sunt adesea cei care beneficiază de pe urma acestora. Ideea că “cei cu burta plină” creează legile “pentru cei cu burta goală” reflectă o realitate dureroasă în care cei aflați la putere, adesea privilegiați, adoptă politici care nu fac decât să întărească inegalitățile existente.
Analiza acestor versuri ne conduce la o concluzie profundă și provocatoare: sistemul legal, în loc să servească drept instrument de echitate socială, poate fi adesea utilizat pentru a consolida privilegiile și pentru a menține statutul quo. Problema nu constă doar în natura legilor în sine, ci și în modul în care acestea sunt formulate și implementate.
Soluționarea acestei “boli sociale” necesită o abordare cuprinzătoare. Este esențial să existe o conștientizare a inegalităților și o dorință reală de a le corecta. Mai mult decât atât, cetățenii trebuie să fie implicați activ în procesul de creare și modificare a legilor, pentru a asigura că acestea reflectă cu adevărat nevoile și aspirațiile întregii societăți.
În concluzie, versurile menționate ne provocă să reflectăm asupra sistemului legal și să ne întrebăm în ce măsură legile contribuie la inegalitățile sociale. O societate autentică și dreaptă nu poate exista fără un sistem legal care să promoveze egalitatea și să ofere șanse egale pentru toți membrii săi. Este timpul să ne asumăm responsabilitatea colectivă pentru crearea unui sistem legal care să vindece această “boală” și să construiască un viitor mai echitabil pentru toți.
În rest sunt bine. Viaţa pare să meargă înainte, chiar dacă durerea e la fel de mare, dacă unele lucruri nu mai sunt la fel, iar unii oameni nu mai sunt deloc. Am o mie de nervi când mă gândesc la faptul că am uitat să îmi plătesc facturile şi un gând bun pentru comandantul garnizoanei din Ploieşti, ştie el de ce. Trag aer în piept. Îmi beau cafeaua, scriu, mă joc cu Bruno. Nu vreau să arăt nimănui că mă simt ca un copil rătăcit pe un drum mult prea greu.
Nu pot sta prea mult în online. Las asta în seama pisicilor mele…, care au de transmis un mesaj clar prin blogosferă… Nu îşi doresc nici o surioară, oricât de frumoasă ar fi. Mi-au permis totuşi să postez în această pagină de jurnal (84) o fotografie preferată…
Sentimentele care te incearca sunt coplesitoare. Va fi bine. Vei fi bine.
Iar viata nu doar pare sa mearga inainte…chiar merge, indiferenta la trairile noastre.
Te imbratisez cu drag!
Da, oricata durere am aduna in suflet, viata chiar trebuie sa mearga inainte… Si merge…
Te imbratisez!
Viata merge inainte… din pacate durerea este mare si trece cu timpul… Te imbratisez! Ai grija de tine!
Da, timpul este cel mai bun pansament. Uneori singurul…
Te pup!
Sunt alături de tine. Doar să spui.
Multumesc din suflet!
As vrea sa spun ceva intelept dar orice as incerca ar iesi ceva ramp…Oricum, Elly are dreptate, viata isi continua cursul chiar daca noi ne simtim groaznic….Nici o consiliere din lume nu te va face sa te simi ma bine.Nu acum. Cel mai bun leac este timpul si taria ta…Oricand ai nevoie de umar sau de cineva cu care sa stai de vorba , sunt in apropiere…
Iti multumesc mult!
Intr-adevar, mi-e bine sa stiu ca imi sunteti alaturi, insa durerea ramane acolo, la panda, orice as face…
Nu vreau sa spun nimic pentru ca in astfel de situatii niciodata nu stiu ce sa spun..iti trimit in schimb un gand bun si o imbratisare! Sper ca ajuta!
Iti multumesc frumos, Mihaela! E destul… :*
Un gind bun si de la mine. Si-un umar.
Iti multumesc mult, Mala!
Şi eu sunt cu gândul alături de tine, Vienela.
Cât despre legi, lumea modernă şi răutate… Noi, acum, într-o împrejurare similară, de partea legislativă, ca să zic aşa, am trecut uşor, dar ne-am lovit de răutate, invidie şi indiferenţă. Din partea oamenilor maturi, de vârsta noastră adică. Şi nu e vorba de un animal, ci de propria mamă/soacră, care de vreo doi ani nu mai poate merge, iar acum a rămas singură şi e din ce în ce mai senilă.
Ce fel de om eşti când stai la zece minute de mers pe jos de ea, ai în casă vreo patru camere libere, dar spui că n-o poţi lua la tine fiindcă nu e loc în aia în care dormi tu, şi nu poţi veni nici să dormi tu noaptea la ea, ca să-i mai pui nişte lemne pe foc – nici măcar provizoriu, o săptămână, până la găsirea unei soluţii viabile, acceptate de toată lumea, inclusiv de bătrâna care trebuie luată cu binişorul ca să priceapă şi ca să accepte? Şi ca să aştepţi să găsească rezolvarea fratele tău, care stă la 100 de km distanţă, unde lucrează încă, când tu stai la o zvârlitură de băţ şi eşti pensionar (bun de muncă la ţară, nu operat acu’ un an de hernie de disc, ca fratele care abia peste un an se poate pensiona – anticipat, deci cu pensia redusă aproape la jumătate, în condiţiile în care şi veniturile bătrânei s-au redus, îi rămâne doar o pensie de urmaş)?
Sau ce fel de om eşti când, vecină de alături şi rudă apropiată fiind (nepoată de frate a răposatului), te oferi să stai noaptea cu bătrâna, să dormi chiar şi în pat cu ea, te declari mulţumiţă de suma de bani oferită pentru asta, pleci să-ţi aduci mobilul pentru un schimb de numere de telefon şi mobil te faci – dispari de-acasă şi nu mai dai nici un semn, când afară de deja întuneric, prima noapte în care bătrâna invalidă va rămâne altminteri în pat, singură în casă a început deja?
Şi ce fel de nepoată (de 33 de ani, nu o puştoaică) eşti când mai rămâi o noapte la ţară, dar în loc să dormi la bunică-ta, care te-a crescut, o laşi singură şi tu te duci să te culci, tot singură, în casa nouă a lui taică-tu (care stă de altfel goală, la 100 de metri distanţă de ailaltă, cu camere goale, în care nu poate fi luată bătrâna, că nu e loc)?
Scuze că m-am întins la vorbă aici, simţeam nevoia să-i spun cuiva, într-un loc ferit de ochii cui nu trebuie – i-am făcut pe plac soţului şi am fost “zen” în relaţia cu toate neamurile lui, şi e de dorit să rămân aşa.
Of…, nici nu stiu ce sa spun, Matilda. Cred ca nu-i familie sa nu aiba si astfel de probleme… :(((
Iti multumesc pentru gandul bun!
Cam asta e viata, eu asa cred. Daca nu sunt astea, sunt altele asemanatoare! De aceea ar trebui sa ne bucuram mai mult de momentele frumoase, de copiii buni. de prietenii dezinteresati…!
Mare dreptate ai! Uneori, luati de valurile vietii, uitam sa ne bucuram de lucrurile marunte, dar atat de importante…