Viața în alb și albastru

Mulți visează, uneori chiar și întreaga viață, la ziua când cerul lor va fi senin, atât de senin încât să uite că au existat cândva nori care le umbreau calea. Mi-am dorit și eu cândva albastrul pur al zilelor fără griji, fără provocări de tot felul. L-am căutat în inocența ochilor de copil, în adâncimea lacului ascuns de păpuriș, în cerneala care se întindea pe caietul unde naivitatea adolescenței așternea poezii. Am îndrăznit chiar să privesc în zare, așa cum prezicătorii se uită în globul de cristal. Nicăieri albastrul nu era pe cât de pur îl doream. Oriîncotro aș fi îndreptat ochii, viața era parțial senină, parțial înnorată.

Dezamăgită, am lăsat pleoapele să îmi acopere mirarea și-am ales să visez albastru în albastru. O vreme a fost bine. Eliberată de furie, de spaimă și de curiozitatea însetată, viața se derula ca un film mut în care țipetele și bufniturile nu se auzeau. Din păcate, nu mai auzeam nici râsul vesel, spontan, nici ciripitul păsărilor, nici valul care se spărgea la mal, nici foșnetul pădurilor, nici vocile celor pe care îi crezusem cândva prieteni. Speriată, am deschis ochii spre lume, să mă asigur că sunt încă vie.

Cerul era pe alocuri senin, pe alocuri acoperit de nori albi, pufoși. Îmi aminteau de vata pe băț care-i atât de dulce și care-mi place atât de mult. Am intrat în dansul lor haotic și m-am lăsat vrăjită de toate basmele pe care mi le-au murmurat. Tunetele aproape că mi-au spart timpanele, fulgerele m-au orbit uneori, însă parfumul florilor și mirosul de iarbă crudă și de pământ proaspăt răscolit de ploaie m-au făcut să înțeleg că norii albi au rostul lor, că viața nu-i chiar viață dacă umblu în căutare de albastru, fără să gust fiorul strecurat în suflet de norii cei pufoși. Viața este în alb și albastru.