Avea mama o oală uriașă, pe care o folosea numai de sărbători, să pregătească piftia. Am confiscat-o. Fierbeam în ea, de două ori pe zi, scutecele, bluzițele și căciulițele copilului, de teamă ca nu cumva vreun microb să îi atingă pielea catifelată. Tot din acea vreme, țin minte că trebăluiam fără oprire prin casă. Nici un fir de praf nu apuca să se odihnească pe mobilă, nici o scamă nu era lăsată să-și doarmă somnul pe covor. Seara, frântă de oboseală, mă întindeam în pat. Dacă observam, din întâmplare, că un lucru nu era fix la locul său, coboram și îl repuneam în drepturi. Nu exista obiect în casă care să nu lucească de curățenie. Spălam toate jucăriile copilului (și nu avea puține) zi de zi, ștergeam tălpile pantofilor de cum mă descălțam, dezinfectam orice lucru cumpărat. Casa mea era muzeu, timpul meu era dedicat curățeniei.

Mă uit în urmă și parcă nu-mi vine să cred că am petrecut atâtea mii de ore din viață încercând să păstrez fiecare lucru la locul său, într-o curățenie perfectă. Oare nu știam că nu avem timp? Viața trecea pe lângă mine în vreme ce umblam cu cârpa de praf în mână. Chiar și după ce am rămas fără un rinichi, abia operată, țin minte că stăteam în genunchi și măturam prin casă de câteva ori pe zi, cu toate că aveam dureri cumplite. Puterea exemplului a funcționat perfect: copilul meu devenise și el obsedat de curățenie.

Într-o zi, pe neașteptate, m-am trezit. Eu nu sunt sclav! Viața e prea scurtă și prea frumoasă pentru a fi petrecută cu mătura în mână! În casă nu e curățenie perfectă? Cui îi pasă? Am timp să discut cu băiatul meu, să îmi îmbrățisez bărbatul, să mă joc cu pisicuțele, să îmi plimb câinele, să scriu pe blog, să fotografiez flori de primăvară, să fac tot ce poftesc. Totuși, în onoarea acestui articol, ieri am făcut ordine prin casă. :)

floare primavara