Viață distrusă din neglijenţă regretabilă. Povestea pe care o veți citi este 100% reală. Este o istorioară din care toți putem învăța câte ceva. Pe mine m-a impresionat peste măsură.
Este mai mare decât mine cu doar 5 ani, dar arată de parcă ar avea 60 de ani. Viaţa l-a pus la grele încercări şi i-a adus puţine, mult prea puţine bucurii. Aproape că putem spune despre el că a intrat cu stângul în această lume. La puţin timp de la naştere a început să aibă convulsii care i-au făcut pe părinţi să îl ducă la cei mai buni medici din ţară pentru a afla ce are şi cum poate scăpa de probleme.
S-a descoperit că avea epilepsie. S-a confruntat de mic cu crize puternice care îl secătuiau de energie, lăsându-l epuizat fizic şi psihic. Nu s-a putut juca niciodată alături de copiii de la bloc sau de la scoală, nu a avut decât o prietenă, găsită pe internet, la care a renunţat destul de repede, când şi-a dat seama că nu era ceea ce căuta el.
Fraţii mai mari, din dragoste pentru el şi din dorinţa de a găsi o soluţie la problemele cu care se confruntă, au devenit amandoi medici. Cu tratament adecvat, fără să ştie ce gust are cola sau cafeaua, a reuşit să mai reducă din intensitatea şi durata crizelor, ca şi din frecvenţa lor.
Dar duce o viaţa tristă, împărţită între serviciul de la primăria din oraşul lui natal şi casa în care îşi petrece majoritatea timpului liber, alături de părinţii care acum sunt bătrâni. Încă mai speră să îşi găsească o prietenă, să înveţe ce este dragostea, să aibă o familie.
Cum să îți fie distrusă viața și să ierți
Ce m-a uimit la el a fost bunătatea de care dădea dovadă, puterea de a ierta. Acum 15 ani, la uşa lui a sunat o doamnă. Ţinea neapărat să vorbească cu el, eventual şi cu părinţii lui. Au poftit-o în casă şi au aflat o poveste înfiorătoare. Femeia l-a rugat să îi povestească pe scurt viaţa lui, l-a ascultat cu atenţie, deşi îi era greu să înţeleagă cuvintele, din cauza pronunţatului defect de vorbire pe care îl are. El vorbea şi ea plângea tăcut, uitându-se fix în ochii lui. Tatăl nu a mai răbdat şi a întrebat-o cine este şi ce vrea de la ei.
Femeia trăise timp de 32 de ani cu o povară cumplită în suflet, era grav bolnavă şi venise să se spovedească, să nu moară fără să îşi ceară iertare. Era moaşa care îi făcuse prima baie şi care, dintr-o regretabilă neglijenţă, îl strânsese prea tare de cap, distrugându-i şansa de a duce o viaţa normală. Şi-a dat seama imediat că a făcut o greşeală imensă, dar nu a avut curaj să spună nimănui timp de 32 de ani.
Au iertat-o, nu i-au făcut nici cel mai mic reproş, atât el, cât şi părinţii lui. Femeia a murit la nici două luni după ce le spusese adevărul.
Suntem facuti sa mergem inainte
M-a infiorat povestea ta… Stiu ca exista tratamente care reduc mult aparitia convulsiilor si a efectelor bolii. Cunosc un caz – o persoana care suferea de epilepsie in copilarie si careia i-au disparut complet si definitiv simptomele bolii la adolescenta. Un caz rar, probabil…
Trista povestea:| mi s’a facut pielea de gaina:|
Cu tratament se poate tine sub control cat de cat.
Dar marturisirea femeii m-a impresionat, si tot atat de mult m-au impresionat si ceilalti toti la aflarea secretului care a dat nastere tragediei.
E un gest de crestinism, o pilda mai mult in toata povestea spusa de tine.
Domnul sa il aiba in paza!
Pai ce erau sa-i mai faca? Era clar ca n-a facut-o intentionat. Desi eu ma indoiesc ca era chiar vinovata. Nu prea cred ca a dat in epilepsie doar fiindca a fost strans de cap. Doar daca nu l-a si sufocat. Pana la urma aia nu era neurolog sa stie. Si nici aia nu stiu meru. Dar mult mai probabil cred ca avea defect genetic. Si nu, din pacate unele nu pot fi tinute sub control indiferent de protocolul de tratament. Si sunt (de regula) progresiv dezabilitante (sper sa existe cuvantul asta… :D ).
In sfarsit sunt si eu o data de acord cu scrie Vladimir! :)
Nici eu nu cred ca din cauza ca la strins de cap a facut epilepsie.
Probabil ca femeia sa simtit un pic vinovata de aceea a venit sa povesteasca.
Pacat ca Adelina nu a reactionat ca ea ne scotea din ceata!
“cu ce scrie Vladimir”…….. sorry! :)
Pai e pacat! Ne pierdem farmecul! :P Trebuie sa luam masuri la urmatorul post!
m-a infiorat povestea spusa de tine dar in acelasi timp nu pot decat sa fiu de acord cu Vladimir…
oricum,o viata departe de a fi normala in banalitatea ei nu poate fi decat dureros de trista…e greu,foarte greu sa fii altfel…
Dramatica povestea
Am avut un coleg de facultate cu epilepsie si nu foarte simpla ci cu crize grave. Ducea si duce o viata cat se poate de normala, trebuie sa spun ca era (este) genial din punct de vedere intelectual, cam sarit de pe fix, ce-i drept.
Nu stiu daca din cauza asistentei s-a intamplat. Epilepsia e o boala foarte ciudata. De cele mai multe ori se transmite ereditar insa poate debuta la orice varsta. Nu se stiu nici azi suficient de multe despre ea….
Zguduitoare poveste!
Subscriu la ce spune Elly Weiss.
Nici eu nu as putea spune ca din cauza asistentei s-aintamplat asta
E acum mai usor pentru cei doi parinti sau……? Oricum, sunt convinsa ca a trecut momentul in care cautau sa dea vina pe cineva
Of! E cumplit.
ce poveste ! m-a luat frigul.
Nici eu nu stiu prea multe despre aceasta cumplita boala. Dar din ceea ce mi-a povestit baiatul asta, el a avut si o semiparalizie pe la 20 de ani, din cauza unei crize prea puternice. Acum ii aduc fratii lui cele mai noi si mai bune tratamente care apar.
Sunt atat de multi oameni cu tot felul de suferinte pe pamantul asta… Dar cum a fost el, sa nu se poata bucura linistit de nici o clipa a vietii, nici macar in copilarie…
Sunt niste oameni foarte buni, poate si pentru ca au fost incercati de soarta.
Ba da, Vladen, se poate. Epilepsia poate sa apara si de la lovituri, iar strangerea capului unui nou nascut este la fel de puternica precum o lovitura serioasa data unui adult. Desi nimeni nu va afla vreodata care este adevarul. Nu am puterea de a incerca sa imi inchipui ce poate simti un parinte in clipa in care afla ca ar fi putut avea copilul sanatos.
Tipul asta este un om destul de puternic, incearca sa tina boala sub control, sa se fereasca de stimulentele care l-ar putea afecta, sa isi controleze corpul… pe cat este posibil.
Eu stiu doar ce mi-a povestit el. Spune ca in prima perioada de dupa nastere nu a dat nici un semn, nimanui nu i s-a parut a fi ceva anormal cu el. Dar citeam pe net ca oamenii pot ajunge sa faca epilepsie de la lovituri.
Iti dai seama ce drama a trait femeia aia atata amar de vreme? Si poate totusi, dupa cum spuneti voi, nici nu era vinovata…
Da, si eu va rog sa terminati cu glumele astea si sa continuati sa va contraziceti. :))
A trait mereu izolat, departe de freamatul vietii, departe de ceea ce condimenteaza viata, este timid si extrem de sincer. Mie imi rupe inima…
Asa este, drama unui om care nu a avut nici o vina ca s-a nascut asa sau ca a devenit ceea ce este din alte motive.
Si baiatul depsre care povestesc este inteligent, poate peste medie, dar ce folos, daca boala si problemele care decurg din ea il impiedica sa duca o viata ca a celorlalti… Sufera ca este singur, ca nu a gasit nici o fata cu care sa aiba o relatie, ca nu a iubit niciodata, ca nu are prea multi prieteni…
Si adevarata, din pacate…
Nu cautasera niciodata sa dea vina pe cineva si nici acum nu o fac…
Nu stiu ce sa cred… Ei sunt convinsi acum ca spusele femeii sunt adevarate…
Intr-adevar…
Nu stii cum mi-a fost mie, cand am aflat…
Pfaiii, tremur toata. Trist, emotionant si mai ales ce putere a avut femeia aia sa se duca in casa lor sa le spuna.. Nu stiu cati oameni ar fi facut asta. Dumnezeu sa-l aiba in paza pe el !
Probabil a avut putere tocmai datorita faptului ca era deja foarte bolnava… Nu stiu ce sa spun, este prea greu de inteles pentru mine, atat puterea ei de a se uita in ochii lor, spunandu-le asta, cat si puterea parintilor si chiar a baiatului de a ierta fara sa faca nici macar un repros.
Cumplită boală epilepsia asta…tristă poveste! :(