Viață de pisică. Așa se va numi jurnalul meu online, al treilea jurnal de pe acest blog, după Jurnalul unui Sultan și Jurnalul de femeie simplă, căci tocmai m-am decis să intru în rândul lumii și să vă povestesc cum trăiesc eu, Miți de Vienela. Înainte de a vă da detalii despre viața pe care o duce o pisică made in romania, vreau să fac o rapidă trecere în revistă a evenimentelor ce au avut loc până acum, în scurta mea existență. M-am născut, nimeni nu știe unde. Am trăit, nimeni nu știe cum. Am mâncat, nimeni nu știe ce. Am dormit, nimeni nu știe când. 

Cert este că am avut deodată senzația că visez. Am miorlăit tare într-o noapte. Atât de tare, că am făcut o doamnă să  deschida usa si iasă din casă în pijamale. M-a băgat aproape cu forța în casa ei, m-a hrănit cu lapte și iaurt, lucru total greșit. Nu știa ce poate să mănânce un pui de pisică. Am infulecat cu poftă, mai ales că aveam stomăcelul lipit de șira spinării, din cauza ca niciodata nu am luat in calcul siguranta mea financiara. Din cauza lactatelor m-am simțit rău până a doua zi, spre seară, când am simțit, pentru prima dată în viață, gustul crochetelor esențiale (nu știu dacă așa se scrie numele lor), special create pentru juniori.

Datorita îngrijirilor și dragostei cu care am fost înconjurată încă din prima clipă, mi-ar revenit și am luat în stăpânire casa. Perdelele sunt ale mele, caloriferele la fel, ale mele globulețele instalației de brad, cartofii și ceapa din bucătărie, pernele, fotoliile, rochiile, gleznele si bijuteriile doamnei… Chiar și cu bijuteriile domnului am fost tentată într-o zi să mă joc, dar am înțeles rapid, din țipetele și înjurăturile lui, că nu e bine să glumesc cu așa ceva. :D

Învăț. În fiecare zi învăț câte ceva. Acum știu că nu am voie să stau prea aproape de aragaz, că nu am voie să îmi infig ghearele în țigări, că nu am voie să rod firele încărcătoarelor, că nu am voie să joc fotbal cu globulețele la ora cinci dimineața, dacă vreau să rămân în dormitor. Mi se spune că nu am voie nici să trag jos rufele de pe suportul unde sunt puse la uscat, însă vă rog să mă credeți că nu mă pot abține. Îmi place să îi mușc de mâini, să îmi înfig gheruțele în pielea lor și sunt convinsă că se prefac atunci când spun că mușc prea rău.

Cam atât despre viața de pisică, pentru astăzi… Voi pune și poze, după ce scap de lenea descărcării lor. Mă duc să mai trag un pui de somn. Miau!

miti mic