Am notat pe un bileţel câteva cuvinte: “Astăzi scriu eu pe blog”. Pentru că nu avem urnă, am ales să prindă fiecare dintre noi de câte un capăt al hârtiei şi să tragem în direcţii opuse, aşa cum procedăm cu papagalul de Ploieşti devenit jucărie preferată. Sorţii au fost de partea mea, cu toate că micuţul Bruno a luptat din răsputeri să câştige. Promit ca data viitoare să îl las pe el să îşi scrie propriul jurnal de câine. Are multe de povestit, deşi sunt convinsă că memoria îi cam joacă feste şi îi şterge anumite amintiri, căci altfel nu îmi explic cum de uită de la mână şi până la gură. M-aţi întrebat ce face şi m-am grăbit să vă spun că are o viaţă de câine. Ce înseamnă asta?

Ca orice câine abia intrat într-o familie, ne testează limitele şi încearcă să îşi impună propriile păreri. Consideră că orice farfurie cu mâncare este farfuria sa cu mâncare (la mare concurenţă cu pisicuţele), lucru care mă sileşte să fiu atentă la ceea ce mănânc şi să curăţ întotdeauna locul unde mănânc. Orice îi iese în cale este bun de ros, de la pantofi, pantaloni, covor, ţigări, bidoane, perii… şi până la perne şi pături. Convins fiind că în casa noastră se consumă prea mult curent electric, Bruno a avut grijă să scoată din priză cablul care ne alimenta calculatoarele. A fost surprins în timp ce încerca să îl mărunţească. În poză puteţi vedea noul meu model de pantalon de casă…

pantalon ros de caine 1

Haide să te obosesc puţin, jupân Bruno, să dormi bine la noapte, i-am spus în a doua zi, convinsă că îl voi domina fără probleme afară. L-am obosit atât de tare, încât la fiecare zece paşi încă mai obişnuieşte să îşi ofere pauze. Se opreşte cu fiecare câine; stau la poveşti, la bârfe şi la joacă. Primul smoc de iarbă l-a făcut să se arunce în gol pe salteaua naturală. Al doilea smoc de iarbă ne-a ţintuit lângă un gard vreme de cinci minute. Al treilea smoc de iarbă ne-a umplut de norocei şi de albul petalelor scuturate din tufiş. Al patrulea smoc de iarbă mi-a adus fiori sub piele. Chiar trebuie să încerci fiecare fir de iarbă, draga Bruno, aşa cum încearcă oamenii canapelele prin magazine?

Bruno-si-o-catelusa-768x1024

Seara, epuizată după atâta plimbare în pas de melc adormit, m-am întins în pat. S-a întins şi căţelul… peste mine, cu toate cele +10 kilograme ale sale. Cu părere de rău, Bruno, chiar nu te pot lăsa. L-am împins într-o parte, cu deja celebrul “nu e voie!”, de teamă că mai târziu, când va creşte, voi muri strivită dacă îşi face din asta obicei. A vrut să o prindă pe Ursula cu dinţii, în joacă. Nu e voie! A încercat să facă pipi în dormitor. Nu e voie! A insistat să roadă telecomanda. Nu e voie! A vrut să sară pe calorifer, cum a văzut la pisici. Nu e voie! După alte câteva peripeţii, fiul meu a rostit pe un ton solemn:

-Acum înţeleg de unde vine expresia “viaţă de câine”. Bieţii de ei, nimic nu au voie să facă!