Stăteam cu geamul deschis şi inspiram aerul cald şi praful săltat de vântul puternic, stârnit parcă din senin. Frunze de plop se învârteau în mijlocul străzii, purtate într-un dans ciudat. Se ridicau în aer, formând un mic vârtej galben-verde cu picăţele maro, coborau în viteză spre pământ şi se târau pe asfaltul încins, ca mai apoi să se ridice într-un vârtej mai mare, ce semăna cu o tornadă.
Priveam spectacolul oferit de natura dezlănţuită şi inima mi se chircea de teamă. Nu, teama nu era legată de furtuna care se stârnise, ci de apropiata oră de desen, pentru care trebuia să fac un peisaj de ţară, un colţ de sat. Nu ştiam prea bine cum este la ţară, în sate şi oricum nu aş fi fost capabilă să desenez măcar un copac, în aşa fel încât să semene a copac.
Răscoleam printre cărţile poştale primite de familia mea de la prieteni şi rude. Găseam imagini din oraşe frumos luminate, imagini cu ouă vopsite şi iepurasi simpatici, flori, brazi împodobiţi şi copii la săniuş. Căutam prin cărţile de poveşti cu ilustrate şi chiar prin revistele pentru femei ale mamei mele. Oriunde vedeam un copac, o casă, un fir de iarbă, mă opream o clipă şi puneam deoparte desenul. Învăţasem să fiu hoaţă, dacă tot nu eram talentată. Când venea vorba de desen, parcă aveam două mâini drepte (nu uitaţi că eu sunt stângace).
Trăiască foile de calc! Ele mă scoteau mereu din impas şi mă ajutau să nu fiu chiar cea mai proastă din clasă la cea mai uşoară materie şcolară. Puneam desenul pe geam, deasupra aşezam foaia de calc şi trasam conturul imaginii. Aveam teancuri de foi de indigo în casă, aduse de mama de la serviciu. Luam o foaie de indigo negru, o puneam pe planşa de desen, aşezam deasupra foaia de calc şi trăgeam iarăşi conturul. Semăna şi nu prea… Urma partea care îmi plăcea, deşi nici aici nu străluceam. Copacii deveneau verzi, casele bleu sau crem, dealurile ocru şi oamenii adevărate curcubee.
Aveam grijă să dau cu acuarele peste liniile lăsate de indigo, să nu rămână urme ale infracţiunii. După atâtea eforturi, profa binevoia să îmi dea o amărâtă de notă 7. Veşnicul 7 de la desen! De ce îmi stricau ei mediile şcolare cu note proaste la o materie la care nu aveam talent, încă nu ştiu. Oare ce s-a mai inventat de atunci pentru copiii care nu au talent la desen?
“Oare ce s-a mai inventat de atunci pentru copiii care nu au talent la desen?”
Scanerul si imprimanta ! :))
:)) Nu se pot duce la scoala cu desene scoase la imprimanta. :))
Mie nu mi s-a părut deloc ușoară. :) Cel puțin la liceu ni s-a predat atâta teorie încât și uitam că e vorba de desen.
:) Eu abia reuseam sa pun pe foate de un 5 la desen. Imi era cea mai urata materie la scoala :))
Desenul tehnic nu mi-a placut nici mie, cred ca doar in clasa a 9-a l-am studiat. Insa cel artistic mi-a fost tare drag, cred ca are legatura cu dragostea pentru de azi pentru natura si fotografie.
Ceea ce ai patit tu cu desenul imi suna cunoscut. Nu stiu de ce profesoara de muzica se incapatana sa creada ca sunt complet afona si imi strica mereu media generala. Macar daca era adevarat… Nu pot sa cred ca eram singurul copil din clasa care nu avea voce, dar eram singura cu media 9 la sfarsit de an. Deh, trebuiau si ei sa-mi scada de undeva sa nu fiu mai cu mot decat ceilalti premianti.
Nici mie nu mi-a plăcut desenul artistic. Adică mi-ar fi plăcut, dar de unde talent. :)
Astăzi e ziua cifrelor? Tu ai scris despre șapte, eu despre trei. :)
Eu aveam nota mare la desen. Si-mi placea. Dar la noi se invata o groaza de teorie si la desen si la muzica. Cu umbre, lumini si ceva istoria picturii. Dar nu cred ca am avut vreodata mai mult de o ora pe saptamana din fiecare si asta la clasele mici, inainte de liceu. Desi eu am fost la cor si deci faceam mai multa muzica totusi :D
Pe mine ma ajuta profa :)
Cel mai greu se schimba mentalitatea. Tot asa e si astazi
Mie mi-a placut foarte multe desenul. Zilele trecute povesteam pe blogul unei prietene ca au trecut atat de multi ani de la ultima ora de desen.
7 e prea putin :)
Hoata, dar isteata! Nu m-ar fi dus mintea sa copiez cu foi de calc!
Aveam note mari la desen, si ceva talent, chiar, dar nu si pasiune.
Aveam note mari la desen, lucrările mele participau la concursuri interşcolare,
voiam să dau la liceul de artă, dar nu m-au lăsat ai mei… Şi ulterior, tot spre
uman am tras.
Eu nici in prezent nu stiu sa pictez…de schitat mai schitez, dar nici asta de foarte mult timp :)) in generala ma chinuiam tare la desen :)) acum ma bucur ca am scapat de materia asta…ce e drept mereu aveam un 9 pentru ca niciodata nu aveam toate desenele si pe alea pe care le aveam nu le aveam terminate, iar a 2’a nota era un 10 sa’mi iasa media :))
Cu foi de-astea ii desenam mamei tiparul pentru macrame-uri… Doamne, bine ca s-a lasat de facut mileuri!
Te inteleg :)
Asa, din postura uneia careia i-a placut la nebunie desenul :)) Vorbesc serios. Si azi regret ca n-am reusit sa ma mobilizez sa dau la arhitectura… :(
Aveam si eu colegi care procedau ca tine :) Decat nimic mie mi se pare OK si asa.