Vasele comunicante

A început numărătoarea inversă. Emoții cu și făra nume au invadat suflete și-au înfiorat minți. Zarurile au fost aruncate, după cum ar fi spus marele Cezar cândva. Deși micuți, neînsemnați pentru istoria trecută sau viitoare, cei doi nu s-au sfiit să arunce un zar în aer, în încercarea de a schimba ceva în propriile vieți. Privind spre înainte cu încredere, el a ales să muncească pe brânci pentru a câștiga destui bani, iar ea…, hmm, ea s-a apucat să își facă bagajul, cu toate că va fi așteptată la avion abia pe 22 septembrie.

Vrea să lase totul în ordine. Face liste, dă telefoane, eliberează dulapuri, caută acte, curăță obiecte, selectează cărți și-apoi, frântă de oboseală, se ascunde în baie, să-și curețe corpul și să-și relaxeze mintea. Acela e momentul când descoperă cu stupoare că vasele comunicante nu-s doar o noțiune abstractă din caietul de fizică de la școală, ci reprezintă ceva concret, care se întâmplă aici și acum. Apa din cadă refuză să se mai scurgă, iar cea din chiuvetă coboară un metru și cotește dreapta, intrând fără permisiune în cadă.

Oribil! Așa ceva nu se poate întâmpla! strigă revoltată femeia, rupând astfel vraja în care era învăluită casa. Starea de spirit i se schimbă și, uitând de oboseală, pune mâna pe plicul cu granule pentru desfundat țevi. Urmează întocmai instrucțiunile. Fără succes. Folosește fără oprire pompa de desfundat, până când pielea mâinilor se rupe. Degeaba. Încearcă și cu domestos și apă clocotită. Nimic. Vasele comunicante continuă să își facă de cap, silind-o să scoată apa din cadă cu un castron. După două ore de muncă și zeci de probe, femeia este epuizată fizic și psihic.

Încearcă să ignore durerile care împung în degete, în umeri, în brațe, în șale, în picioarele obosite. Iese afară, sperând că “instalatorul care se uită la curul ei, salivând din greu” e pe lângă bloc, la o bârfă cu băieții. Ghinion. Duminica e pentru odihnă, par să transmită liniștea și pustietatea străzilor. Nu-i nimic, își spune ea, încercând să își facă puțin curaj pentru ceea ce va urma. Toarnă apă în lighean, face eforturi intelectuale pentru a-și aminti rapid cum procedează oamenii de la țară ca să se spele fără să ude întreaga casă și trece la treabă, înjurând cu simț de răspundere deopotrivă febra musculară și vasele comunicante.

Cu un surâs ghiduș ivit deodată în colțul gurii, femeia se întreabă dacă nu cumva tot răul e spre bine. Urmează să plece la muncă în Scoția și sigur acolo nu o așteaptă câini cu covrigi în coadă. Mânuțele ei fine, fragile, sunt obișnuite numai cu tastatura. Cele mai grele munci pe care le-au făcut în ultimii ani au fost, după cum urmează: să spele vasele, să care un kilogram de roșii din piață și până acasă, să mute aspiratorul dintr-o cameră în alta, să ghideze din lesă câinele în plimbările zilnice.

Iată că vasele comunicante îi dau ocazia de a face lucruri noi, de a pune masă musculară pe brațele subțiri ca niște picioare de păianjen, de a-și testa răbdarea și, de ce nu?, de a dovedi lumii că femeia se poate descurca și singură, chiar și în cele mai primitive condiții.