Drumul acesta pare interminabil. Merg zi de zi pe el, dar parcă niciodată nu a fost atât de lung. Gâtul îmi este uscat de sete şi abia mai pot respira. La fiecare inspiraţie, un aer fierbinte mi se strecoară prin nări şi se ascunde în plămâni. Uit că am sandalute albe în picioare. Nu îmi mai pasă. Trebuie să ajung la adăpost înainte ca văpaia soarelui să mă topească. Trebuie să beau apă. Aerul tremură în faţa mea. Las în urmă asfaltul moale, în care mi se întipăresc tălpile şi o iau pe scurtătură, peste pământul pârjolit.

Ce ghinion! Tocmai astăzi, când am mâncat eugenii şi ciocolată, apa în şcoală să fie oprită, iar eu să nu mai am bani pentru o citronadă. Mă uit în jur şi văd iarba uscată, căzută pe pământul plin de crăpături adânci, care aşteaptă o ploaie zdravănă, revigorantă. Pentru o clipă, suferinţa mea trece în planul secund. Pământul are mai multă nevoie decât mine de apă. Băieţii l-au călcat în picioare, l-au mărunţit, l-au scuipat, l-au bătut cu mingea, dar nu i-au văzut suferinţa, nu l-au auzit chemând ploaia!

Doar muşeţelului nu-i pasă. Zâmbeşte fericit spre cer. Bumbul galben pare un frate mai mic al soarelui. Corola albă aduce cumva cu razele nemiloase, raze care au transformat terenul de fotbal al şcolii într-un câmp din care se ridică praful sufocant. E singura plantă care rezistă aici, singura care îi râde soarelui în nas.

Le plâng de milă colegilor cu care am împărţit ciocolata. Eu nu am de străbătut decât acest pământ, care deja mi-a murdărit sandalele, şi curtea grădiniţei de copii. Fac paşii tot mai mari. Pielea este umedă, obrajii îmi ard, ghiozdanul atârnă greu, cămăşuţa şi sarafanul mi se lipesc de corp. Oare cât poate trăi un copil de 11 ani fără apă, mergând prin soare la prânz, când nu există umbre?

Aş vrea să alerg, dar nu am destulă vlagă. Sunt epuizată şi prin faţa ochilor îmi joacă izvoare de cristal, râuri învolburate şi valuri înspumate. Ah, cine m-a pus să mănânc atâta ciocolată? Intru în curtea grădiniţei. Se vede blocul alb, unde mă aşteaptă APA, acest miracol al vieţii. O iau la fugă. Nu mai pot aştepta nici o clipă. Vreau la mine acasă! Traversez strada micuţă şi intru în bloc. În sfârşit, am scăpat de tine, Soare neîndurător!

Urc scările. Nici nu mai pot căra ghiozdanul până la etajul trei. Mi se pare mai uşor să îl arunc în sus pe trepte, să mai urc puţin, apoi să îl ridic iar, doar pentru a-l arunca mai departe. Deschid uşa. Intru grăbită, fără să mă mai descalţ. Învârt robinetul şi … Un gâlgâit uscat răsună în bucătărie. Apa este oprită! Nu curge APA. Agitată, caut în cămară. Sifoanele sunt goale! Caut în masca de la chiuvetă, acolo unde ţinem sticlele cu apă, tocmai pentru astfel de zile, când se opreşte. Sunt goale şi ele! Caut în frigider. Nu mai avem nici lapte! Găsesc siropul din muguri de brad. Beau o gură. Proastă mai sunt! Este exagerat de dulce!

Mă aşez plângând pe un scaun. Cred că mă vor găsi moartă, moartă de sete, când se vor întoarce de la serviciu.