Merg încet, aşa cum fac oamenii când ies din casă pentru o scurtă plimbare. Vreau să mă relaxez, să îmi eliberez mintea de gânduri neplăcute, apăsătoare, însă nu reuşesc. Străzile astea murdare, mirosind a gunoi intrat în putrefacţie, a detergent ieftin şi a musaca de cartofi nu mă ajută. Mă inhibă şi îmi trezesc mulţimi de alte gânduri neplăcute. Pe oriunde m-aş plimba, totul îmi este cunoscut, totul mă plictiseşte şi mă transformă într-un fel de roboţel trimis să verifice dacă s-a mai schimbat ceva.

Nu se schimbă niciodata nimic. Străzile sunt la fel de prăfuite, oamenii fac aceleaşi gesturi banale, mirosurile mă duc întotdeauna cu gândul la cantina din Moreni, pe lângă care am trecut de multe ori. Mi-am făcut din timp un plan mititel, sperând că aşa voi putea schimba ceva. Mi-am propus să mă plimb pe străduţe pustii, să ocolesc locurile prea bine ştiute. Senzaţia de plictiseală, de repetitiv, de familiar, mă însoţeşte pretutindeni, nu îmi dă voie să mă eliberez.

În lipsă de ceva mai bun, studiez trecătorii grăbiţi sau mai puţin grăbiţi. Inventez poveşti despre fiecare dintre ei. Mă întreb ce ar crede dacă ar ştii că am un blog, că astăzi voi scrie despre ei… Mă întreb ce ar scrie ei, dacă ar avea blog… Mă uit la bărbatul uşor adus de spate, cu ochelari şi început de chelie şi sunt convinsă că ar vorbi despre fabrica în care a muncit o viaţă, despre epoca de aur şi beneficiile de care s-a bucurat pe atunci, despre clasa politică actuală…

O privesc pe fata blonduţă, cu piele albă şi multe kilograme în plus. Pariez că ar putea scrie bine, că ar vorbi despre poveşti de dragoste trăite la intensitate maximă, poveşti adunate din frânturi de vise… Zăresc două doamne elegante ce merg ţinându-se de braţ, tăifăsuind în şoaptă. Una dintre ele ar putea avea un blog plin de poze ale nepoţilor, cu amănunte despre fiecare nouă ghiduşie făcută de prichindei. Cealaltă pare mai serioasă. Probabil ar face recenzii de cărţi şi ar da sfaturi de viaţă tinerilor.

Trece pe lângă mine o tânără. Are în jur de 30 de ani. Chip fără personalitate, pe care îl uiţi la trei secunde după ce l-ai văzut. Nu mă pot decide asupra ei. Probabil şi-ar face un blog de beauty, ar organiza mici concursuri cu premii şi ar scrie advertoriale lungi, în care ar explica pe îndelete cum trebuie să ne întindem oja pe unghii şi care sunt rujurile potrivite pentru tenul închis la culoare.

Apoi îl văd pe el. Înalt, slăbuţ, cu privire inteligentă. Nici nu îmi pasă ce subiecte ar alege pentru blog. Instinctul îmi spune că mi-ar plăcea să îl citesc. Scrisul lui ar fi elegant, ar aduce zâmbete şi ar naşte întrebări existentiale, ar fi o combinaţie ce ar prinde cititorii într-o plasă fină, din care nu şi-ar dori să mai scape. Pare genul de blogger care nu caută neapărat recunoaşterea celorlalţi, dar are mereu parte de ea.

Poate că este deja blogger, dar a refuzat să vină la întâlnirile oficiale, ştiind că acolo va avea parte doar de bârfe şi discuţii despre monetizarea blogului, ori el este cu mult deasupra acestor nimicuri. Ce fel de bloguri i-ar plăcea să citească? Probabil nici nu şi-ar pierde timpul cu aşa ceva. Îl las să îşi continue drumul şi mă îndrept abătută spre casă. O altă zi pierdută, o zi în care nu am văzut nimic nou, nu am făcut nimic deosebit, nu am învăţat nimic.

Mă aşez la calculator şi scriu un mesaj pentru prietenii care m-au susţinut în lupta pentru premiul de 100 de euro:

Vouă vă datorez acest premiu! M-aţi sprijinit, m-aţi încurajat, m-aţi votat! Aţi făcut gălăgie mare pe facebook, m-aţi încurajat când eram la un pas de a renunţa la luptă, v-aţi rugat prietenii să mă voteze! Nu am crezut nici o clipă că aş putea câştiga un concurs bazat pe voturi! Vă mulţumesc din toată inima! Le mulţumesc şi prietenilor voştri care, deşi nu mă cunoşteau, mi-au oferit votul lor! Vă sunt recunoscătoare tuturor!

Vreau totuşi să îi menţionez pe Dana, care a făcut un gest uluitor: a scris un întreg articol despre şi pentru mine şi l-a lăsat pe prima pagină a blogului său până ieri, pe pisicuţa care a făcut cea mai mare vâlvă pe facebook, pe iubita mea Adriana, cea care îmi este clipă de clipă alături, pe Mirela, care imediat a reacţionat şi a invitat prietenii la vot şi pe Adi Bălan, care m-a susţinut întotdeauna plin de entuziasm!

Uitam să îi mulţumesc lui Liviu pentru corectitudinea şi obiectivitatea de care a dat dovadă! Nici nu mă aşteptam la altceva, sinceră să fiu…

Mii de mulţumiri organizatorilor pentru premiu!

În graba mea de a trimite mulţumirile în online, spre prieteni dragi, am uitat (cum am putut?) de unul dintre oamenii faţă de care mă simt foarte apropiată şi care pe durata votării s-a luptat să adune voturi pentru că eu să câştig. Nu ştiu dacă se acceptă această scuză, aşa că îmi înmulţesc pupicii şi mulţumirile pe care le trimit spre Nina, care m-a susţinut întotdeauna şi care mi-a oferit prietenia ei caldă! Nina, mă vei ierta că am uitat să îţi mulţumesc tocmai ţie?