Va fi o zi grea pentru mine

Cobor încetinel din pat, atentă să nu fac zgomot. Bruno plânge în somn, așa cum face el în fiecare noapte încă de când l-am adus acasă. E frig și probabil ninge undeva în apropiere. Mi s-a răcește cafeaua înainte să apuc să beau jumătate din ea. Țigara cu aromă de mentol mă înviorează. Centrala termică toarce plăcut, ca o pisică răsfățată, însă o face pe banii mei. Recapitulez în gând planurile pentru astăzi. Sunt multe, ca de obicei. Știu că nu le voi finaliza pe toate. Nici nu trebuie. Voi avea și mâine, ca în fiecare zi, nevoie de motivație pentru a merge înainte.

Îmi amintesc de o iarnă de demult. Era atât de frig în casă, încât copilul meu își făcea temele cu mănuși în mâini. Îl învățasem deja să facă haz de necaz, ca orice român care se respectă. Îl învățasem și să dăruiască din puținul său celor chiar mai puțin norocoși decât el, căci dăruind vei dobândi. În acea iarnă, ca în multe altele, și-a sortat jucăriile și hăinuțele. A făcut pachețele și le-a donat unor copii săraci, să le încălzească inimioarele cu o mică bucurie.

Ieri a implinit 29 de ani fiul meu. I-am făcut mai puține urări decât de obicei. Felul în care l-am privit i-a spus restul. Știa oricum că rămâne valabil ceea ce i-am spus cândva.

Aprind încă o țigară. Se trezește Mihai. Pentru prima dată în această iarnă, încalță șosete groase, lungi. I-a fost tare frig aseară, când am scos câinii la plimbare. Ciudat rău. De obicei e invers. A rămas mut de uimire văzând ca aveam mâinile calde, cu toate că ne alunecau picioarele pe asfalt și auzeam iarba cum scârțâia sub tălpile câinilor. Era doar ger, așa cum știu eu gerul din copilăria trăită în România. Și-mi era bine.

În jurul meu, oamenii tremurau, căci lor pare să le fie mai bine când bate vântul și umiditatea din aer ajunge aproape la 100%. Mihai parcă ar fi născut în Scoția. I se potrivește de minune vremea asta rea, care pe mine mă bagă în depresie și care mă face să cred că frigul vine din interior.

Îmi voi cumpăra o carte. Pare amuzant, însă jur că nu este. Avem multe cheltuieli și bani puțini. În ianuarie vine un prieten în vizită în Scoția și mi-o poate aduce. Trebuie doar să mă decid ce să comand – al patrulea volum din seria Demon sau ultima carte scrisă de Germin Petcu. Oricare dintre ele îmi va aduce la fel de multă bucurie. Sper să nu citească Mihai ce am scris aici. M-ar certa și mi-ar spune să le comand pe amândouă, chiar dacă asta ar însemna să renunțăm la alte lucruri, poate mai importante. Mă doare inima că nu îmi pot scrie propriile cărți. Nu-s destul de talentată. Ca alternativă, aleg să le trăiesc, uneori în gând, alteori cât se poate de real.

Real este și faptul că pe acest pământ aparent generos trăiesc o mulțime de oameni care nu au unde să se adăpostească de gerul iernii și de răutatea oamenilor. Pe unul dintre ei îl cunosc personal. Mi-e sufletul sfâșiat pentru că nu pot da de el. Nu știu cum l-aș putea ajuta, însă am convingerea că l-ar încălzi chiar și numai gândul că nu e singur, că există cineva care se gândește la el. Încerc să îmi alung temerile.

Mă ridic de la birou și mă uit pe geam, în bezna dimineții scoțiene. Doar noi și rușii de la casa vecină avem luminile aprinse. Toți ceilalți trăiesc în întuneric. La vecinii de peste drum am observat ceva care mi-a rupt inima – oamenii sunt mereu acasă. Din când în când, raza unei lanterne sparge bezna încăperilor, proiectând umbre negre pe zidurile din interior.

Câinii au adormit iar. Bruno, pe canapea lângă mine, tresare la fiecare mișcare pe care o fac în scaun. Onixuța e în dormitor, în coconul pe care l-a făcut dintr-un halat pufos de-al meu. Mihai a plecat deja la serviciu. Va fi o zi grea pentru mine. Așa e mereu când îmi încep diminețile cu aerul ăsta pesimist. Îmi fac lista cu lucrurile de care am urgentă nevoie și-apoi închei, căci trebuie să meargă și cățeii la baie:

-o rază de soare

-vești bune

-multe zâmbete

-încă o cafea.