Locuiau la parter. Copiii lor formaseră un grup separat, care evita jocurile noastre. Nu erau prea simpatizaţi în bloc. Era chiar periculos să te certi cu ei, pentru că se susţineau  unii pe alţii, săreau repede la bătaie şi aveau o forţă care pe noi ne speria. Îmi amintesc şi acum cu neplăcere ziua în care una dintre fetele acestei familii, dintr-o banală ceartă de copii, m-a strâns de gât până când am simţit că rămân fără aer. Deşi era mai mică decât mine cu un an, iar eu nu eram chiar pipernicită, fata asta m-a făcut să văd moartea cu ochii.

Nu eram nici răutăcioasă, nici răzbunătoare, dar mare mi-a fost satisfacţia peste câţiva ani, într-o iarnă, când un băiat dintr-un bloc vecin i-a arătat ce înseamnă să te simţi neputincios în faţa unui om care are o forţă fizică mai mare. Ea era grasă, poate prea grasă pentru un copil, motiv pentru care vărul meu îi spunea în şoaptă ursoaica. Când s-a văzut tăvălită prin zăpadă, cu nările acoperite, şi-a strigat fraţii. Ghinion. Băiatul care o freca de zor cu zăpadă era cunoscut în cartier ca fiind bătăuş, aşa că nimeni nu i-a sărit în ajutor în prima clipă. Se uitau la sora lor şi îşi strigau părinţii.

A rămas de poveste acel moment. Ea, roşie în obraji, repetând fără oprire “nu ai curaj să mă mai freci încă o dată”, el râzând în timp ce turna iar şi iar zăpadă peste faţa ei. Unul dintre fraţii acestei fete i-a sărit în apărare. Nici nu a avut timp să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Întins pe o maşină din parcare, înfipt cu nasul în zăpadă, încerca să scape din strânsoarea de fier a acelui băiat. M-am simţit răzbunată.

La scurt timp s-au mutat într-un alt cartier. Pe unul dintre fraţi l-am revăzut după câţiva ani. Mi-a povestit că erau la fel de uniţi şi, din câte am dedus, la fel de singuratici. Nu se acomodaseră nici în noul bloc, nu aveau prieteni şi săreau la bătaie la cel mai mic gest care li se părea nelalocul lui. Nu mi-au plăcut şi nu îmi plac oamenii care îşi fac dreptate cu pumnul. Nu îi înţeleg şi nu vreau să am legături cu ei.