Cineva se intreba ce ii place ursului, iar aceasta intrebare mi-a adus aminte de o poveste. Dar sa va spun ce stiu eu despre urs: nu ii place sa ii invadezi teritoriul, mai ales daca este ursoaica si are pui. Nu ii place sa il surprinzi, caci se sperie si ataca, asa ca incercati sa faceti zgomot, pentru a fi siguri ca animalul stie ca sunteti acolo. Ursului nu ii place blitul aparatului foto, deci evitati sa ii faceti poze. Nu hraniti ursii, caci s-ar putea ca de la painea sa treaca direct la voi. Ursilor le plac dulciurile, deci mare grija la alimentele pe care le luati cu voi, mai ales daca nu sunt inchise ermetic si raspandesc mirosuri. Evitati sa tineti mancarea aproape de locul unde va cazati, daca ramaneti peste noapte sub cerul liber. Ursul, ca mai toate animalele salbatice, nu suporta parfumurile, deci folositi cu incredere detergenti si balsamuri cu arome puternice, lumanari sau betisoare parfumate.

Si acum, povestea:

Un prieten comun, bine intenţionat, s-a gândit într-o zi “să le facă lipeala”, ca să îi iasă din cap gândul că sunt singuri, ai nimănui. Era prieten de o viaţă cu Antonio, iar Cristina îi era colegă de doi ani. Nu avea sens să îi ridice în slăvi. A fost suficient să îi ceară permisiunea Cristinei, apoi să îi dea lui Antonio numărul ei de telefon.

Femeia, bucuroasă că în sfârsit o sună şi altcineva în afară de şefi şi de părinţi, răspundea plină de entuziasm, dornică de conversaţie şi de atenţie. Îi plăcea vocea lui groasă, îi asculta impresionată poveştile despre părinţii morţi în accident, despre fraţii hrăpăreţi, care încercau să pună mâna pe toată casa părinţilor, deşi locuiau separat de Antonio şi aveau suficient spaţiu, despre zilele plictisitoare pe care le petrecea singur.

-Sunt un fel de urs sălbăticit, retras prea devreme în bârlogul întunecat, sătul de lumea în care nu mă pot integra pe deplin. Uneori regret că nu m-am născut în vremurile când cavalerii plini de curaj salvau domniţe înţelegătoare şi blânde ca tine, îi spunea el cu glas mai mult şoptit. Visez uneori să te am alături pentru totdeauna, dar realitatea în care trăiesc nu îmi permite. Ce poate face o femeie tânără lângă un urs plictisit de viaţă?

Inima femeii tresărea plăcut surprinsă. Ştia că l-ar fi putut scoate din acea amorţeală, că alături de ea ar fi ieşit din bârlog, stimulat de veselia ei. În gândul ei, poveştile bărbatului se derulau ca într-un film. Vedea o locuinţă veche, distinsă, construită din piatră, cu pereţii interiori acoperiţi de lemn lăcuit, luminată de un şemineu ce răspândea căldură, vedea o canapea vetustă şi îl vedea pe Antonio stând tolănit între blănuri, un fel de Robinson Crusoe modern.

După ce au vorbit timp de câteva luni la telefon, au luat decizia de a se întâlni. Cristina pusese atâta suflet în acele discuţii, încât avea impresia că s-a îndrăgostit. Parcă îl cunoştea de o viaţă. Acelaşi lucru îi spunea şi el, seară de seară, atunci când nu se îndurau să închidă telefoanele. Palidă din cauza emoţiei, Cristina a ieşit la poartă, acolo unde “ursul” ei o aştepta. Ploaia torenţială întunecase cerul, în maşină era tot întuneric, dar ea a urcat încrezătoare.

Cale de o sută de kilometri au vorbit, s-au ţinut de mână, au ascultat muzică şi au zâmbit în întuneric, vrăjiţi de atmosfera caldă, romantică, de visurile pe care şi le făcuseră şi care acum deveneau realitate. Ajunşi în satul traversat de ape, s-au oprit pentru o clipă la barul unde Antonio obişnuia să îşi bea cafeaua dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu. La lumina neoanelor din bar, Antonio şi Cristina se priveau cu un fel de foame, dornici parcă să îşi întipărească pe retină fiecare trăsătură, fiecare particularitate a chipului.

Bărbatul era de-a dreptul fermecat de trupul Cristinei, de părul ei blond, de privirea francă. Femeia zâmbea privindu-şi “ursul” care nu era deloc urs. Bărbatul cu care vorbise la telefon atâtea luni era altfel de cum şi-l imaginase în nopţile lungi. Nici urmă de timiditate, nici urmă de sihastrul ce trebuia scos în lume, aşa cum şi-l imaginase ea. Antonio era cunoscut la bar, iar glumele pe care le făcea cu băieţii erau destul de porcoase pentru gustul femeii. Nu au fost pe gustul ei nici cele trei pahare de grappa pe care Antonio le-a turnat pe gât în viteză, dar a trecut cu vederea.

Ajunşi în “bârlog”, Cristina a înţeles că ceea ce îşi imaginase ea era departe de realitate. Casa lui nu avea nimic deosebit, în curte erau jucării împrăştiate; jucăriile nepoţilor. Au fost întâmpinaţi de o bătrână cu privire rece sau poate chiar dispreţuitoare. Mătuşa. L-a chemat la masă, iar pe Cristina a ignorat-o. Femeia se simţea prost din cauza primirii de care avusese parte. Au intrat în dormitor. Un şifonier imens ocupa o mare parte din cameră. Patul nearanjat era pentru o singură persoană. Pe noptieră se vedeau nişte reviste. A mai văzut un scaun şi o masă pe care erau aranjate în vază flori de plastic.

Au stins lumina şi au vorbit mult, apoi s-au sărutat cu foame. Cristina a aprins veioza, curioasă de tatuajele lui, despre care nu îi spusese nimic până atunci. Antonio i-a explicat despre fiecare în parte ce reprezintă şi cu ce ocazie a fost făcut. Au stins iar lumina şi s-au iubit în întuneric. Din când în când, un sttt mărunt oprea gemetele femeii. Antonio se temea că mătuşa asculta la uşă. La scurt timp după ce s-au liniştit, bărbatul a adormit. În patul de o persoană nu mai era acum loc şi pentru Cristina. A stat pe scaun toată noaptea şi a răsfoit revistele.

Zorii zilei au găsit-o moţăind cu capul lângă florile de plastic, încercănată şi puţin cam dezamăgită. Antonio nu era ursul pe care îl aşteptase, ci mai degrabă un cioban ce trebuia educat. Aceasta va fi sarcina ei, pe lângă grija şi căldura pe care spera să i le poată oferi bărbatului ce a trăit mereu fără femeie în preajmă.

Poveste auzită la Questura di Vicenza, pe când stăteam la coadă alături de alţi români. Este adaptată pentru blog, are şi continuare, însă o las pe altădată…