Traversam o perioadă grea, poate cea mai grea a vieţii mele. Orice am fi făcut, oricât ne-am fi zbătut, nimic nu mergea bine. Eram urmăriţi de ghinion. Se lipise de noi şi nu ne mai dădea drumul. Mă trezeam dimineaţa cu gânduri nesănătoase  şi nu reuşeam să scap de ele pe tot parcursul zilei. Ajunsesem să îmi fie teamă de fiecare dimineaţă, parcă ştiind că pe parcursul zilei se va mai ivi ceva care să ne îngenuncheze, să ne trântească la pământ.

Optimismul meu proverbial se topea puţin câte puţin, lăsându-mă cu ochii în gol, cu sufletul chircit, moale ca o cârpă, gata să mă predau. Nici nu scăpam bine de un necaz şi altul se ivea parcă din neant. A început cu o problemă gravă de sănătate a mamei mele, care a lăsat-o imobilizată la pat şi pe noi datori la o prietenă. A urmat o problemă asemănătoare a socrului meu, după care ne-am trezit fără serviciu, în acelaşi timp, şi eu şi Mihai. De aici s-a pornit avalanşa, care spulbera totul în cale, ducând tot mai departe liniştea mea şi a familiei mele.

Uitasem să mai zâmbesc, îmi era teamă să mă mai bucur de ceva, parcă intuind că fiecare moment de bucurie va fi plătit cu lacrimi amare. Mă lăsam copleşită de griji, de probleme parcă fără rezolvare, mă vaitam mereu de viaţa grea pe care o aveam şi încercam să lupt cu morile de vânt, dar parcă fără strop de vlagă. Aceste câteva luni grele mă schimbaseră mult, atât de mult încât nici nu îmi aminteam de Vienela cea veselă şi mereu puternică şi optimistă. Nu făceam altceva decât să îl întreb pe Mihai ce facem, ce mai putem face, deşi ştiam că nici el nu avea răspunsul, că lupta alături de mine, că era parte din aceeaşi echipă.

Totul a mers aşa până într-o zi, o zi pe care nu o voi uita. Începusem să plâng din senin, copleşită de necazurile care nu se mai terminau. Mihai m-a luat de umeri şi m-a scuturat puţin. M-a aşezat pe un scaun, mi-a făcut o cafea şi mi-a spus calm că nici o problemă din lume nu se rezolvă dacă plângi. Lacrimile nu te pot scoate din necaz. Lupta şi încrederea sunt singurele care pot aduce rezultate. Mi-a mai spus că purtându-mă aşa, le răpesc şi lor bruma de curaj rămasă şi reduc şansele de reuşită. Mi-a spus că văicăreala nu ajută la nimic, că trebuie să mă detaşez puţin, să privesc cu calm înainte şi să am încredere în forţele noastre.

Am încercat să fac aşa cum mi-a spus, dar obişnuinţa parcă era mai tare decât mine. Undeva pe drum pierdusem încrederea şi nu reuşeam să o regăsesc. Am făcut eforturi mari să nu mai deschid gura când mă simţeam copleşită, am făcut eforturi să mă conving pe mine că vom ieşi cu bine din acele încercări şi, după câteva zile, parcă vedeam viaţa altfel, parcă problemele nu mi se mai păreau fără rezolvare. Încet, încet îmi revenea speranţa şi, odată cu ea, îmi înflorea zâmbetul pe buze. Parcă pentru a confirma spusele lui Mihai, luminiţa de la capătul tunelului strălucea tot mai tare, iar ghinionul era tot mai departe.

Cum incearca altii sa scape de ghinion?

Unii arunca un pic de sare peste umar inainte de a iesi din casa, altii isi scuipa in san inaintea unei incercari grele, altii bat in lemn sau spun o rugaciune. Se spune ca oamenii deschisi, care comunica mult cu ceilalti, au sanse mai mari sa nu fie atinsi de ghinion. La fel de norocosi se spune ca sunt si cei care se bazeaza pe propria intuitie. 

Important este sa vedem mereu partea plina a paharului, sa nu ne lasam coplesiti de ghinion, sa transformam orice situatie neplacuta intr-o noua oportunitate.