Traversam o perioadă grea, poate cea mai grea a vieţii mele. Orice am fi făcut, oricât ne-am fi zbătut, nimic nu mergea bine. Eram urmăriţi de ghinion. Se lipise de noi şi nu ne mai dădea drumul. Mă trezeam dimineaţa cu gânduri nesănătoase şi nu reuşeam să scap de ele pe tot parcursul zilei. Ajunsesem să îmi fie teamă de fiecare dimineaţă, parcă ştiind că pe parcursul zilei se va mai ivi ceva care să ne îngenuncheze, să ne trântească la pământ.
Optimismul meu proverbial se topea puţin câte puţin, lăsându-mă cu ochii în gol, cu sufletul chircit, moale ca o cârpă, gata să mă predau. Nici nu scăpam bine de un necaz şi altul se ivea parcă din neant. A început cu o problemă gravă de sănătate a mamei mele, care a lăsat-o imobilizată la pat şi pe noi datori la o prietenă. A urmat o problemă asemănătoare a socrului meu, după care ne-am trezit fără serviciu, în acelaşi timp, şi eu şi Mihai. De aici s-a pornit avalanşa, care spulbera totul în cale, ducând tot mai departe liniştea mea şi a familiei mele.
Uitasem să mai zâmbesc, îmi era teamă să mă mai bucur de ceva, parcă intuind că fiecare moment de bucurie va fi plătit cu lacrimi amare. Mă lăsam copleşită de griji, de probleme parcă fără rezolvare, mă vaitam mereu de viaţa grea pe care o aveam şi încercam să lupt cu morile de vânt, dar parcă fără strop de vlagă. Aceste câteva luni grele mă schimbaseră mult, atât de mult încât nici nu îmi aminteam de Vienela cea veselă şi mereu puternică şi optimistă. Nu făceam altceva decât să îl întreb pe Mihai ce facem, ce mai putem face, deşi ştiam că nici el nu avea răspunsul, că lupta alături de mine, că era parte din aceeaşi echipă.
Totul a mers aşa până într-o zi, o zi pe care nu o voi uita. Începusem să plâng din senin, copleşită de necazurile care nu se mai terminau. Mihai m-a luat de umeri şi m-a scuturat puţin. M-a aşezat pe un scaun, mi-a făcut o cafea şi mi-a spus calm că nici o problemă din lume nu se rezolvă dacă plângi. Lacrimile nu te pot scoate din necaz. Lupta şi încrederea sunt singurele care pot aduce rezultate. Mi-a mai spus că purtându-mă aşa, le răpesc şi lor bruma de curaj rămasă şi reduc şansele de reuşită. Mi-a spus că văicăreala nu ajută la nimic, că trebuie să mă detaşez puţin, să privesc cu calm înainte şi să am încredere în forţele noastre.
Am încercat să fac aşa cum mi-a spus, dar obişnuinţa parcă era mai tare decât mine. Undeva pe drum pierdusem încrederea şi nu reuşeam să o regăsesc. Am făcut eforturi mari să nu mai deschid gura când mă simţeam copleşită, am făcut eforturi să mă conving pe mine că vom ieşi cu bine din acele încercări şi, după câteva zile, parcă vedeam viaţa altfel, parcă problemele nu mi se mai păreau fără rezolvare. Încet, încet îmi revenea speranţa şi, odată cu ea, îmi înflorea zâmbetul pe buze. Parcă pentru a confirma spusele lui Mihai, luminiţa de la capătul tunelului strălucea tot mai tare, iar ghinionul era tot mai departe.
Cum incearca altii sa scape de ghinion?
Unii arunca un pic de sare peste umar inainte de a iesi din casa, altii isi scuipa in san inaintea unei incercari grele, altii bat in lemn sau spun o rugaciune. Se spune ca oamenii deschisi, care comunica mult cu ceilalti, au sanse mai mari sa nu fie atinsi de ghinion. La fel de norocosi se spune ca sunt si cei care se bazeaza pe propria intuitie.
Important este sa vedem mereu partea plina a paharului, sa nu ne lasam coplesiti de ghinion, sa transformam orice situatie neplacuta intr-o noua oportunitate.
Şi eu am fost zgâlţâită de umeri de un prieten bun, când mă izolasem de toată lumea şi refuzam să cred că o voi scoate la capăt vreodată… şi datorită lui am început să gândesc pozitiv şi să las pesimismul deoparte. Nu pot să spun că acum îmi este super bine şi toate problemele s-au rezolvat, dar oricum am urcat câteva trepte de atunci…
Ooooooooooof! Cum pui tu degetul pe rană!….
Din păcate îmi revine plăcuta sarcină să îi zgâlţâi eu pe alţii
Doamne, ce bine stiu sentimentul acela ca”mai urmeaza ceva”, ca o nenorocire nu vine niciodata singura si ca are prieteni, multi si incapatanati. Cred si am crezut intodeauna ca adevaratii prieteni (inclusiv partenerul, camaradul de viata) sunt cei care pot si trebuie, alternativ, sa te scuture cand e cazul, sau sa te lase sa iti plangi lacrimile pana te descarci.
Eu te vad ca pe un om puternic si imi place sa citesc povestile de viata a celor asemeni tie pentru ca uneori din ele imi trag parca si eu energia vitala. Uneori luminita de la capatul tunelului e un amarat de opait care abia palpaie, dar trebuie sa credem cu toata forta in capacitatea lui de a lumina pana la urma.
Ah, ce inseamna cuvintele pozitive! Cum schimba ele realitatea! Cat de importante sunt gandurile pt a avea o viata frumoasa!
Plansul e bun sa te descarci de stres si de durere, dar e doar un tratament de moment. Dupa asta, asa cum spunea si Mihai, trebuie sa te ridici din nou si sa te iei la tranta cu viata. de obicei, dupa momente din astea ingrozitoare, viata are grija sa-ti aduca si bucurii pe masura. Trebuie doar sa ai puterea sa treci peste ce este greu :)
Idem cu Dojo, aşa că nu mai repet.
Important e că ai ieşit din pasa asta proastă. :)
Speranta e ultima ce moare! Intotdeauna!
Usor de zis, greu de facut! Ma bucur ca ai trecut de acea perioada! :)
Impreuna ati trecut peste si acum e ok. Asta e cel mai important, ca ti-ai pastrat optimisul, asta te-a ajutat sa treci peste :)
Cred ca nu e om sa nu treaca prin cele spuse de tine, si bine-ar fi sa avem cu totii in acel moment,un ”zgaltaitor” , langa noi. Vai,de cei ce nu au asa ceva,si-si duc durerile inlantuite,singuri singurei. Am vrut sa scriu despre perioada mea de acest gen,si de fiecare data,m-am oprit de frica sa nu zgandar ceva.Vezi ce puternica esti?
Pai stresul cu boala in familie, si stresurile financiare sunt niste stresuri destul de mari. Desi chestia cu ganditul pozitiv nu este eficace intotdeauna, cred ca a fost chiar exemplar ca tu si Mihai ati putut ramane uniti si totusi atat cat se putea atent comunicativi unul cu altul, in aceasta perioada, deoarece acest nivel de stress cumulat poate duce la probleme in plus in relatia de cuplu, ba chiar si la destramarea unor casnicii.
Pt cine vrea sa-si calculeze stressul in decursul unei perioade oarecum mai stressante si riscul de a se imbolnavi din cauza acestui stress, iata o scara cu puncte pt diferite stresuri care pot apare in decursul vietii cuiva, (si el poate fi cauzat si de evenimente fericite, de ex o casatorie sau castigarea unui Premiu Nobel, nu numai de catastrofe),
Peste 300 de puncte cumulate in decursul unei perioade de 6 luni inseamna un risc semnificativ de imbolnavire, intre 150 si 299 de puncte risc moderat, cu cca 30 % mai mic totusi decat cel mai mare, si sub 150 de puncte nu e un risc asa de mare. (Scara a fost validata si in culturi diferite, inclusiv in mai multe culturi mai des intalnite in SUA, dar si in afara SUA si pe japonezi si malaiezieni, desi nu in toate culturile existente in lume, desigur, si nu stiu daca a fost validata propriu-zis si pt cultura romana, desi se pare ca exista informatii pe Internet ca a fost folosita si in Romania pt a masura stresul si riscul la imbolnavire al unor grupe populationale din cand in cand, inca din anii 1980.)
Ghinionul cand vine, nu aduce numai o singura problema, nu? E greu, nu mai conteaza prin orice a-i trece …optimismul ti se scurge din tine mai repede decat a-i fi crezut vreodata. Cel mai urat e cand te lovesc problemele de sanatate, cumulate cu nevoile financiare …Ma bucur ca situatia nu mai este asa de sumbra pentru tine. Ma bucur, mai ales, ca nu esti singura in aceasta incercare. Forta si putere de a continua!
Lacrimile şi văicăreala te ajută, oarecum, să eliberezi un pic din tensiunea din suflet. E bine că a fsot cineva lângă tine, să te îmbărbăteze şi să te ghideze către luminiţă.
Mult succes în continuare!
Pai e pe foaia de post de “barbat casatorit” ce a facut Mihai. Daca nu facea asta, nu te merita si nu te iubea. Plansul e util ca descarcare de moment, adica nah, esti femeie, daca-ti vine sa plangi, plangi, dar da, nu ajuta cu problema decat daca plansul in sine te ajuta sa te calmezi. Oricum jos palaria pentru reactia lui, pe mine ma intimideaza cumplit femeile care plang si panichez si habar nu am cum sa reactionez. Apoi, evident ma simt vinovat ca nu stiu cum sa reactionez si m-as da de pereti. Prin “nu stiu cum sa reactionez” inteleg ca rational as vrea sa fiu oriunde in alta parte, dar mental nu stiu ce sa fac ca sa fie bine la loc. Evident, simtul datoriei ma opreste sa plec, dar categoric nu ajut prea eficient o femeie care plange. Cand se calmeaza atunci pot si eu gandi.
Pe mine plansul ma ajuta teribil. Dupa un plans zdravan, ma ridic, imi sterg lacrimile si pornesc lupta. Intodeauna plansul mi-a adus noroc. Cand simteam aceleasi ghinioane pe care le-ai transpus aici, daca plangeam din tot sufletul cu lacrimi mari, dar sa plang ca asa simt nu ca asa vreau atunci, acele lacrimi imi aduceau norocul inapoi. Vorbesc foarte serios. Ced ca e vorba ca prin lacrimi ma descarcam si imi eliberam mintea, astfel incat abia atunci gaseam rezolvare la oricare problema. Asa ca, de acum incolo, simt aproape lacrimilie si vorba ca tot raul e spre bine, in cele mai grele momente.
Lacrimile, din punct de vedere fizic sunt foarte bune. Scopul lor, fiziceste vorbind este de a pune umarul la exigenarea creierului. Ceea ce inseamna ca dupa ce plangi ai toate premisele sa gandesti mai limpede.
Lacrimile nu sunt atat de rele pe cat se spune.
Un necaz nu vine niciodata singur, insa de asta avem soti/sotii/parteneri de viata, ca sa trecem impreuna prin toate. Cand unul cedeaza, celalalt are datoria sa-l repuna pe picioare si invers.
Eu nu am nici un consort, insa pot sa zic ca e personal m-am simtit deosebit de super-extra-vinovat daca mi s-a intamplat sa ma vait vreoodata fata de cineva drag, ca de ex parintii mei sau prietena mea. Cred ca probabil as avea aceeasi atitudine fata de un potential consort. Cat despre plans, zau, efectiv nu stiu cum de s-a intamplat dar de 2 ori m-am ascuns si eu ca sa pot plange cand eram adolescent, si de ambele dati au dat peste mine, in mod total neasteptat si ff putin probabil, pt ca ma ascunsesem chiar deosebit de bine si nici nu eram in calea vreunuia din ei, dar ca un facut s-a intamplat la total hazard ca ei sa treaca pe acolo si sa ma vada pe mine cu lacrimi in ochi, prima oara mama si a doua oara tata, si au intrat intr-o asemenea panica pt ca nu cred ca ma vazusera probabil plangand de cand eram bebelus, si nici atunci nu prea plangeam, cf ce mi-a povestit mama, de am crezut ca vor face ambii infarct pe loc, si m-am simtit atat de vinovat si de speriat de reactia lor, ca am si uitat pe loc de ce voiam sa plang, desigur din vreun motiv adolescentin egoist total copilaresc, de gen de ciuda, sau ceva de genul asta ! Prima oara a fost cum a fost cand m-a vazut mama ca plangeam pt ca totusi eram mai aproape de casa si a trecut pe acolo intamplator si m-a vazut, dar cand s-a intamplat si a 2-a oara dupa cativa ani si chiar eram asa pe strada intr-un loc relativ necunoscut adica pe unde nu era nici drumul meu obisnuit, plus intr-un oras destul de aglomerat si tocmai acolo s-a intamplat sa treaca tata care iesise mai devreme de la serviciu si se dusese pe acolo ca sa cumpere ceva, naiba stie, ca nici nu eram in drumul lui obisnut de la servici, asta chiar ca a pus capac la toate, si zau dac aam mai plans eu vreodat ade atunci fie in privat singur la mine acasa, fie oriunde in alt loc, si desi in general desigur baietii plang mult mai rar decat fetele, mai ales dupa copilarie incolo, eu sincer cred ca mi s-a fixat un soi de invatatura de tip reflex Pavlovian sa nu plang !! Zau, chiar imi vine sa si rad cand ma gandesc la asta, desi probabil o fi ceva trist ca eu nu sunt in stare sa plang, ba e si mai trist ca mai dau vina si pe mama si pe tata pt asta, (desi nu dadeam vina pe ei, dar asa mi s-a parut ca suna) ! Eu nici nu injur deosebit de usor, nu fac asta decat in privat, nici nu consum alcool, pt ca efectiv nu-mi place, si il consum doar social din motive in geberal bucuroase, nu pot sa il folosesc asa ca sa ma relaxez, pt c ade fapt nu ma relaxeaza, ori ma face sa-mi fie rau, ori sa cad lat jos, ori sa adorm, ori sa fac prostiii ale caror consecinte numai relaxante nu sunt, asa ca eu personal am destul de putine metode de a imi exprim asentimentele negative. Am citit in general ca barbatii au o oarecare dificultate cu a sti cum sa isi exprime aceste sentimente negative, si daca nici macar nu injuri si nu bei alcool, cred ca e si mai greu, nu ca as recomanda alcoolul ca o metooda deoosebit de sanatoasa, insa de ex de injurat chiar mi-as dori sa pot sa fiu in stare sa injur si ueu in mod mai eficient, adica asa cand trebuie si mai cu folos, dar asta mi se intampla ff rar, doar daca sunt deosebit de necajit, si asta e chiar ff rar, de ex cred ca mi s-a intamplat numai de 2 ori in ultimii 2 ani, si pot sa zic ca ultimii 2 ani au fost o perioada destul de stressanta pt mine, adica am avut sentimente negative chiar mai des decat de obicei, mai inainte cred ca nu injurasem cu vreo 3 ani inainte de loc, desi poate imi venise sa injur de vreo 2-3 ori, dar situatia nu devenise de acel nivel de injurat inca. Desigur, mai e si umorul.
Eu cu asta ma descurc destul de bine in real life, on line e deosebit de greu pt ca nu e ceva usor inteligibil si eu nu ma priceo sa ma exprim in scris in moduri care sa transmita sentimente, fi placute, fie neplacute, de obicei trebuie sa adaug in paranteza ceva gen “am glumit”, sau sa scriu asa “Ha ! Ha !”, sau uneori mai pun 2 semne de exclamare sau un semn de intrebare urmat de un semn de exclamare, numai ca mi-e cam lene sa folosesc asemenea tehnici cosumatoare de timp si energie, pus ca am keyboard-ul setat pe multiple alfabeturi, si mereu uit care e tasat corecta pt semnele respective de punctuatie, si stau si pierd timp cautand tasta cu semnul exclamarii in loc sa pun semnul pt dolar say ghilimele ! (la semnul intrebarii e mai usor, ca e orii tasat cu cratima, ori tasta cu semnul intrebarii, dar semnul exclamarii nu pot sa tin minte niciodata unde e, nu mai vorbesc de doua puncte sau de punct si virgula, ca alea nu stiu niciodata unde sunt !)
Daca n-am ajunge uneori pe fundul prapastiei nici n-am mai gasi motivatia sa urcam.Si n-am mai sti sa apreciem toate lucrurile marunte dar minunate pe care le-am castigat cu truda. Toti am cazut, unii ne-am ridicat…
ai timp de o leapsa?
Oare toată timp are ghinion azi? :))
Rad, glumesc…traiesc…dar sunt exact ca tine atunci. Numai ca nu mai plang…si la mine nu se mai termina…Se apropie de doi ani…
Mergi la biserica spune tatal nostru incontinuu. Sunt energii negative, sunt pacatele si incercarile noastre. Devii mai bun sau te inraiesti… e alegerea ta….dar ai grija ce alegi
Felicitari Mihai !
Barbati ca Mihai trebuie sa existe pentru fiecare femeie, cel putin in momente asemanatoare. Il am si eu pe al meu care m-a scuturat de atatea ori. Plansul la mine e ca o rabufnire, trebuie sa ma descarc si am nevoie de celalalt ca sa merg mai departe.
Este extraordinar sa ai langa tine omul potrivit la momentul potrivit! Si daca omul ala este alaturi de tine la bine si la greu;eu una am sentimentul ca te poti numi un om binecuvantat!
exista momente in care e bun si plansul, dar doar cateva. cand faci din asta un mod de viata, e periculos sa aluneci pe panta depresivilor din care greu te mai intorci. bine ca l-ai avut pe mihai sa te scuture si ai fost suficient de lipsita de egoism sa te gandesti ce imprastii in jurul tau. bine ca a trecut!
E minunat cand e cineva acolo pe care te poti baza si care te sustine orice ai face.