Adun în minte un colaj de vorbe, mai mari sau mai mici, de cuvinte și sentimente ce ne-au legat. Le împletesc cunună și le dau drumul pe râu, sperând că și-au învățat lecția și că vor aluneca spre tine, scumpă castelană, să îți aducă în astă noapte îmbrățișarea mea, urarea mea de bine și de drag. Tu doar închide ochii și imaginează-ți un cadru bucolic, pe-un greabăn de munte, în care eu, tu și-un cârd de păsări călătoare respirăm apropiata primăvară, vestită de coșuri împletite pătrat, umplute cu lalele fragile, în timp ce, printre copacii încă desfrunziți, un izvor ne susură povești, acoperind orice alt zgomot.
Am dat, nu chiar întâmplător, peste un golem nefinisat, neșlefuit, găunos. Studia și interpreta viețile altora, se credea mare critic și își prevedea sieși un viitor grandios. Am simțit o nevoie aproape organică de a-i da un brevet, un ceva care să îi ateste bravele calități de colportor voluntar, ca biata ființă-neființă să nu creadă că munca-i este în zadar. Apoi m-am răzgândit… De ce mi-aș pierde timpul, care-i atât de prețios și mofturos, cu câte un becisnic ce deja mi-a bălit un minut din viață? Am lupta mea.
Este o luptă surdă între noi. Uneori îl înving fără efort. Alteori el, timpul, iese triumfător din lupta noastră înverșunată. Atunci îi cer clemență. Îl rog să-mi fie aliat, să-mi sprijine micile proiecte, să-mi lase răgazul necesar, pentru a-mi vedea visurile împlinite, pentru a-mi liniști spiritul prea încins. Când nici rugămințile nu îl înduplecă, îi arunc timpului reproșuri dureroase, îi spun că este un adevărat genocid uciderea ideilor abia formate, ca și a celor mult prea gândite. Vorbesc blasfemic la adresa lui și îi amintesc de câte ori l-am păsuit și eu, atunci când mi-a cerut.
Puternic ard în pâcle menta parfumată. Degeaba litania mi-o susur într-un cadru gol. E miere vorba uneori, iar alteori e fiere. E grea bănuiala când apare, oracol la joc de noroc e viața uneori. Este tabu colicul de vorbe scremute aiurea. De vezi totul greșit, gen ocid în loc de ucid, de-un filigran di os visezi s-ajungi, articol port oricând, fluturând deschis, pe aici și pe acolo, să vezi și să judeci. Un bla-bla sf e microscopul prin care privești lumea. Bre, veterinarul are altă adresă!
Frumos te-ai jucat cu aceste cuvinte, n-am mai vazut o duzina asa construita, In ce priveste timpul, dusman sau prieten, trebuie sa ne impacam cu el, e timpul nostru si noi suntem ai lui…
Duzină peste duzină, ai împlinit tot ce îţi place! Felicitări! :)
E cea mai tare duzină scrisă vreodată şi asta nu pentru că ştii că imi plac lalelele şi coşurile de răchită şi pătrate pe deasupra sau pentru urările pentru care îţi mulţumesc,ci pentru construcţia, jocul, ideea şi ar mai fi. Cât despre golemul cel disecător fac vrăji şi il spulber prin blogosferă şi nici nu-l invit la ziua mea. Felicitări!Eu vreu să pun la 12 noaptea duzina mea, dar tare mă mănâncă palmele!
Ce jocuri subtile intr-un filigran de vorbe, cu parfum de lalele si de primavara! Nu ne stii juca pe degete in schimb inveti sa te joci cu ideile foarte frumos si ingenios.
E de admirat efortul tău de compatibilizare a unor cuvinte deloc simple. Ți-o spune un dependent de formele flexionare și de îmbinările cuvintelor în diferite construcții logice. La mai multe!
drace, ce articol :d ai o imaginatie foarte bogata
Mă uimeşti tot mai mult pe zi ce trece! Foarte meşteşugit!
Ce misto le-ai imbarligat la sfarsit! O sa balesc ideea!!!!! :)))
eram sigură că vei folosi cuvintele pentru a scrie ce simţi. uneori vă invidiez pentru prietenia voastră, ştii? :) dar e puţin, mult prea puţin. în realitate mă bucur…
V-am văzut, cu coșurile de răchită pline de lalele, mângâiate de soare, dansând cu timpul de mână. Două suflete, unul lângă celălalt.
Ha! Ai reusit sa le faci si kosher si sucit! Foarte gigea! :D
Văd cârduri de cocori survolând castelane!
Musai să-mi fac timp să mai vin pe-aici, să citesc pe-ndelete!
Interesant modul de utilizare a cuvintelor ciudate. :)