Uneori, lupta incepe prea devreme! Am văzut de multe ori flori gingaşe crescute în pământ arid, firicele de iarbă ieşite din asfalt, copăcei crescuţi pe acoperişurile caselor (văd zilnic unul pe traseul spre centrul oraşului, crescut într-un jgheab de acoperiş).
Mă gândesc la puterea pe care aceste plante o au, de a lupta pentru viaţa lor, de a creşte chiar şi când condiţiile sunt defavorabile, de a nu lua în seamă greutăţile cu care se confruntă.
La fel se întâmplă uneori cu micuţele flori omeneşti, copiii săraci, care luptă cu soarta potrivnică, încercând să iasă la lumină, deşi puţini oameni le întind o mână de ajutor.
Nu voi uita niciodată povestea unei mămici singure despre care am aflat dintr-o revistă acum câţiva ani. Nu avea casă, era divorţată de soţul ei, dormea într-un soi de azil, iar ziua o petrecea prin parcuri cu fiul ei, elev în clasele primare. Pe o băncuţă în parc îşi făcea copilaşul temele, indiferent dacă era vară sau iarnă, frig sau cald. Lupta curajos, avea rezultate bune la şcoală, era cuminte şi respectuos. Orice părinte şi-ar fi dorit un asemenea copil.
Când Ionuţ al meu era în primul an de şcoală, blocul în care locuiam a rămas fără căldură, din cauza unor vecini care nu îşi plătiseră întreţinerea. Aveam un prăpădit de reşou artizanal, făcut dintr-o bucată de BCA scobită şi o rezistenţă, ca singură sursa de încălzire a casei. Credeţi că ne-am speriat? Nu, nicidecum.
Îsi făcea temele cu mănuşi în mâini, învelit în pături, cu reşoul lângă picioruşe. Nu s-a văitat, nu a renunţat. A muncit şi a terminat clasa întâi cu rezultate excepţionale, nefiind întrecut de nici un alt copil din şcoală.
De unde au atâta tărie unii copii?
Cum de există atăt de mulţi copii cărora nu le lipseşte nimic, şi totuşi nu ies din mediocritate? Cum de nu reuşesc să aprecieze ceea ce au?
Uneori, lupta începe prea devreme
Viața ne surprinde adesea cu provocări pentru care ne simțim nepregătiți. Ne trezim în mijlocul unei lupte pe care nu am crezut că va veni vreodată sau că va sosi atât de devreme în călătoria noastră. În acele momente, suntem puși în situația de a ne confrunta cu adversități care par să depășească capacitățile noastre actuale.
Uneori, drumul pe care îl străbatem pare să se transforme brusc într-un câmp de bătălie, iar armura noastră de curaj și încredere este încă fragilă. Apar întrebări fără răspunsuri clare, îndoieli care ne bântuie și incertitudini care ne cuprind ca o umbră persistentă. În astfel de momente, suntem tentați să ne întrebăm de ce trebuie să luptăm acum, de ce nu am avut mai mult timp să ne pregătim.
Cu toate acestea, chiar dacă lupta începe prea devreme în ochii noștri, ea aduce cu sine oportunități pe care nu le-am fi descoperit în altfel de circumstanțe. Ne forțează să ne aducem aminte de resursele interioare pe care nu le știam că le avem. Ne descoperim capacitatea de a ne mobiliza curajul în mijlocul fricii, de a găsi soluții în mijlocul haosului și de a crește în mijlocul provocărilor.
Ceea ce contează nu este atât momentul în care lupta începe, ci felul în care alegem să răspundem la aceasta. Putem alege să ne retragem în fața dificultăților, să ne lăsăm copleșiți de sentimentele de nesiguranță sau putem alege să ne agățăm de speranță și să ne angajăm în lupta cu inima hotărâtă. Fiecare pas pe care îl facem în direcția luptei este un pas spre autodepășire și spre dezvoltarea noastră ca ființe umane.
De cele mai multe ori, este tocmai lupta care începe prea devreme care ne formează caracterul, ne întărește voința și ne arată că suntem mai puternici decât credem. Așa cum un diamant se formează sub presiune, așa și noi ne dezvoltăm în mijlocul provocărilor. Astfel că, în loc să ne plângem de vremurile în care lupta a venit înainte de a fi pregătiți, ar trebui să privim aceste momente ca pe niște șanse de a crește și de a ne transforma.
Uneori, lupta începe prea devreme, dar tocmai în acele momente ne dezvăluim adevărata noastră esență și putere interioară.
Pentru ca unii au totul de-a gata, si se pierd in detalii, iar altii, neavand alternativa, stiu doar ca trebuie sa razbeasca. Cu orice pret.
As adauga despre copii ca au in ei o forta nebanuita. Asa cum unii batrani au un psihic neinfrant, care vrea sa traiasca – si ajung astfel la niste varste impresionante, asa puii de om, lipsiti de o constiinta formata, au in ei energia bruta a unui organism in plina crestere.
Cei care nu au de ales, lupta si razbesc pe singurul drum ce li se deschide.
Cei care au alternative sunt, din pacate, lipsiti de sprijinul adultilor, care nu stiu sa le canalizeze energia in mod constructiv. Poate multi dintre cei care se zbat in puf si in mediocritate ar evolua altfel, daca ar fi langa ei cineva care sa-i ajute sa discearna din noianul de informatii care-i asalteaza.
Ma intrebam in legatura cu copiii din clasele primare, care nu sunt inca destul de dezvoltati intelectual, dar totusi lupta, desi nu au conditii optime.
Cum reusesc sa faca? Sunt multi adulti care nu au atata vointa.
Ce nu te omoara , te intareste si doar cei tari inving .
Sustin mesajul tau!
Si eu sunt de acord cu asta.
Luni, primul articol…Nu eram pregatit pentru un astfel de articol!
:)) Dar la ce te asteptai la inceput de saptamana?
Pentru ca se bazeaza pe un singur lucru “lasa ca vine tata/mama si da cativa banuti si termin si scoala…dupa mai da o masina/un apartament si intru si la facultate…cotizeaza lunar si o si termin…si dupa mai da cativa banuti si ma angajeaza pe undeva sa stau toata ziua la birou si sa iau o gramada de bani” pe cand cei care nu sunt obisnuiti sa sara mama si tata cu bani in stanga si in dreapta au vointa de a iesi din situatia respectiva si cand obtin cea prin propriile forte se simt satisfacuti si mandri de ei
Oare chiar constientizeaza copiii lucrurile astea?
Eu cred ca da…pentru ca asa sunt obisnuiti de foarte mici…si cunosc din pacate cateva persoane cu un asemenea caracter indiferent si bazat pe “lasa ca da tata niste bani”
nu stiu cind se intimpla faza asta cu resoul, insa prin 83-89 cind eram eu la scoala, asta era mai degraba regula, decit exceptia. Era un soi de nivel standard. Cu care te obisnuiai vrind-nevrind. Nu stiai cum este altfel.
A fost mai tarziu, prin 2001, din motive inca neelucidate pe deplin.
Vorba lui Coolnews- nu stii cum e altfel
Am stat in compania unor copii saraci lipiti pamantului pe la marginile metropolei Cairo sau chiar in centru ei . Dormeau in cort sau intre morminte, in baraci sparte, pe o patura, intre doua ziduri. Unii nu stiau ce e aia “ciocolata” -La 5-6 ani nu auzisera de asa ceva. Si erau veseli si plini de viata , pe cand eu cu toate proviziile din geanta si cu taxiul care ma astepta pe undeva – simteam ca lesin de caldura si de mirosuri…….
Cand viata nu iti ofera nimic, natura are grija sa compenseze. Cam asta ar fi concluzia.
Sunt copii si copii. E drept, cei defavorizati de soarta au tendinta de a incerca sa isi depaseasca conditia. Cum pot face asta daca nu invatand? E cam singura solutie.
Dar la fel de multi copii necajiti nu invata, cauta sa obtina ceva mai bun prin alte metode, pe alte cai sau, pur si simplu, nu le pasa.
Despre cei ce au toate conditiile…multi nu au motivatie. Insa si dintre ei sunt multi care invata, au primit o educatie corecta, in care li se explica despre valoarea muncii. Dar pe ei nu-i vedem pentru ca ni se pare normal s-o faca :)
Sunt un copil ce n-a avut multe lucruri, si-a dorit multe, le-am avut tarziu…cand aproape ca nu mai conta. Dar nu-mi pare rau. Am invatat pentru ca-mi placea, pentru a-mi face fericiti parintii…pentru a le multumi pentru faptul ca m-au crescut bine. Am invatat si pentru ca-mi placea sa fiu printre primii. Dar azi realizez ca nu mi-a folosit la foarte multe. Si la job am muncit cu sarg, cu daruire si la fel, am constatat ca nu mi-a folosit prea mult… Asta ca o concluzie…amara.
Ma tot intreb cum apare tendinta de a invata, cand multi nu isi permit nici macar caiete si carti.
Rar sunt apreciati cei care lucreaza cu daruire. Mai degraba primesc locuri caldute cei din alte categorii…
De unde? Cred ca a privit in jurul lui si-a luat un bun exemplu. :)
Nu am avut niciodata atata vointa. :((