Uneori, lupta incepe prea devreme! Am văzut de multe ori flori gingaşe crescute în pământ arid, firicele de iarbă ieşite din asfalt, copăcei crescuţi pe acoperişurile caselor (văd zilnic unul pe traseul spre centrul oraşului, crescut într-un jgheab de acoperiş).

Mă gândesc la puterea pe care aceste plante o au, de a lupta pentru viaţa lor, de a creşte chiar şi când condiţiile sunt defavorabile, de a nu lua în seamă greutăţile cu care se confruntă.

La fel se întâmplă uneori cu micuţele flori omeneşti, copiii săraci, care luptă cu soarta potrivnică, încercând să iasă la lumină, deşi puţini oameni le întind o mână de ajutor.

Nu voi uita niciodată povestea unei mămici singure despre care am aflat dintr-o revistă acum câţiva ani. Nu avea casă, era divorţată de soţul ei, dormea într-un soi de azil, iar ziua o petrecea prin parcuri cu fiul ei, elev în clasele primare. Pe o băncuţă în parc îşi făcea copilaşul temele, indiferent dacă era vară sau iarnă, frig sau cald. Lupta curajos, avea rezultate bune la şcoală, era cuminte şi respectuos. Orice părinte şi-ar fi dorit un asemenea copil.

Când Ionuţ al meu era în primul an de şcoală, blocul în care locuiam a rămas fără căldură, din cauza unor vecini care nu îşi plătiseră întreţinerea. Aveam un prăpădit de reşou artizanal, făcut dintr-o bucată de BCA scobită şi o rezistenţă, ca singură sursa de încălzire a casei. Credeţi că ne-am speriat? Nu, nicidecum.

Îsi făcea temele cu mănuşi în mâini, învelit în pături, cu reşoul lângă picioruşe. Nu s-a văitat, nu a renunţat. A muncit şi a terminat clasa întâi cu rezultate excepţionale, nefiind întrecut de nici un alt copil din şcoală.

De unde au atâta tărie unii copii?

Cum de există atăt de mulţi copii cărora nu le lipseşte nimic, şi totuşi nu ies din mediocritate? Cum de nu reuşesc să aprecieze ceea ce au?