Undeva lângă Delfinariul din Constanţa este un copac căruia i-a crescut o creangă groasă cât trunchiul de om la orizontală, la 2m de pământ. Orice isteţ se poate lungi pe creanga cu pricina să fie pozat, încercând să creeze impresia că este undeva spre vârful copacului, la mare înăltime. Eu nefiind deloc isteată m-am pozat aşezată ca pe scaun.
      Cu toţii ştim că e foarte greu pentru maşina de vidanjare să urce în vârful muntelui. Ei, alpiniştii profesionişti, care şi-au construit o cabană mai sus de Coştila, unde au aşezat buda, să poată intra vidanja? Nu e nevoie de vidanjă, buda e deasupra prăpastiei, aşezată strategic, cu speranţa că o vor umple cândva.
      Undeva în judeţul Giurgiu este un sat în care pe FIECARE stâlp puteţi vedea cuiburi imense de berze. După ce am văzut atâtea berze mi-a picat şi mie fisa, mi-am dat seama cum de erau străzile împânzite de puradei.


      Am avut un vecin ambiţios, care încerca să-şi înveţe pisica să patineze, dar ea era tare refractară. Bietul băiat a încălţat-o cu plastilină, cu polistiren expandat(cândva i se spunea simplu-scârţâietoare), ba chiar i-a pus o pereche de coji de nucă. Pisica mai încăpăţanată n-am văzut. Nu a vrut să înveţe şi pace! Nu făcea altceva decât să miaune!
      Dar am auzit şi de pisici foarte educate, să ştiţi. Am cunoscut o doamnă care creştea în casă 17 câini şi 7 pisici. Am întrebat-o cum se descurcă cu mizeria pe care o fac animalele. Mi-a răspuns foarte mândră: “câinilor nu le pasă, trebuie să adun mereu în urma lor, dar pisicuţele sunt educate,fac treaba la chiuvetă!!!”
      Acum mulţi ani un TIR a lovit pe şosea la Ploieştiori un biciclist. Eu abia ieşisem de la servici şi am văzut aglomeraţie mare pe stradă. M-am apropiat curioasă şi am văzut camionul răsturnat, vreo 30 de persoane care tot adunau conserve cu pate de ficat(cred), încercând în acelaşi timp să scape de şoferul care nu mai ştia cum să oprească jefuitorii. După vreo 5 minute în care am râs copios, am văzut în şanţ un băiat de vreo 18 ani, plin de sânge şi leşinat. SINGUR!!! UITAT!!!
      În cartierul unde am copilărit era o familie care avea un HUMMER pe care îl parca în fiecare seară în casă. Da, nu vă miraţi, nu vă uitaţi cruciş!!! Era mare, greu de manevrat pe scări, dar nici în faţa blocului nu îl puteau lăsa. Dimineaţa îl scoteau, îl legau de un copac, îi puneau un săculeţ cu grâu la gât, o legătură de fân la picioare şi îi aduceau o găleată proaspătă de apă.