Despre tatăl meu, care din păcate ne-a părăsit mult prea devreme(aveam doar 16 ani) am mai scris în această postare. Era un bărbat activ şi îi plăceau ieşirile în natură. Obişnuia să ne ducă în fiecare duminică undeva. Uneori la Păuleşti, unde găseam teatru în aer liber, parc de distracţii- vă imaginaţi ce însemna asta acum 30 de ani-, dar mai ales pădurea pe care el o iubea atât de mult. Alteori ne ducea la Parcul Bucov,

unde ne plimba cu barca ore în şir,
                           
unde aveam grădina zoologica şi iar pădure.
                            Dar cea care ne atragea ca un magnet era pădurea de la Crângul lui Bot, mai sălbatică, mai puţin călcată de picior de om, mai aproape de casă.                        
      Nu aveam niciodată un traseu prestabilit, dar din program nu lipseau adunatul ciupercilor şi grătarul făcut la marginea pădurii. În timp ce eu şi sora mea adunam vreascuri pentru foc, el pregătea ţepuşe în care înfigeam bucăţi de carne, şuncă, ciupercuţe. Ne aşezam pe iarbă în jurul focului şi urmăream încântate şi nerăbdătoare cum picură grăsimea în jar. Ce distracţie pe părinţii mei să ne vadă adunând bucăţile căzute în cenuşă, ştergându-le puşin şi apoi mâncându-le. Acasă eram nişte sclifosite.
      Ce dor îmi e de acele vremuri!