Funcţionez de minune cu ceea ce am şi rar mi se întâmplă să tânjesc după ceea ce au alţii. Îmi vine chiar să zâmbesc din colţul gurii, ştiind că mulţi nu sunt mulţumiţi nici când au totul în dublu exemplar.  Port un singur inel pe deget şi nu aş mai pune unul nici în ruptul capului. Le mai rotesc din când în când, în funcţie de starea de spirit şi de ţinută. Am un singur copil şi nu l-aş da pe zece, chiar dacă sunt mai deştepţi, mai frumoşi sau mai buni decât al meu. Ce am spus? Pardon, al meu este cel mai… :) Am un singur rinichi şi funcţionez cu el de 42 de ani. Adică el funcţionează şi eu îmi văd de viaţa mea.

Acum am scăpat de introducere şi pot trece la ceea ce mă frământă. Ca un posibil viitor cerşetor de organe ce sunt (există oricând riscul ca singurul rinichi pe care îl am să cedeze, dar ştiu că nu aş avea şanse prea mari să mă văd pe liste, din cauză că sunt fumător), urmăresc tot mai atentă ceea ce se întâmplă la noi în legătură cu transplantul de organe, dar şi cu posibilii donatori. Aseară am aflat că până şi un preot romano-catolic a fost de acord să îşi doneze după moarte organele, să poată fi salvate alte vieţi. Mi-am spus că este un bun exemplu pentru românii nostri credincioşi (nu generalizez; mă refer doar la cei care o spun), care de multe ori invocă voia Domnului când spun că nu ar permite să le fie prelevate organele.

În ultima lună am citit pe câteva bloguri articole despre donatorii de organe. Am citit şi comentariile. M-am bucurat văzând că tot mai mulţi oameni îmbrăţisează ideea de a salva vieţi de dincolo de moarte. Trecând peste ceea ce vedem în filme legat de această problemă (oameni ai nimănui omorâţi pentru organe), trecând peste ceea ce spunea Adelina despre baza de date cu posibili donatori pentru miliardarii lumii, unii se agaţă de viaţa viitoare sau de faptul că nu pot accepta să fie ciopârţiţi. Mă întreb dacă ar gândi la fel, ştiind că viaţa unei persoane dragi depinde de aceste donări de organe.

Nu am cunoscut personal nici un om care să fi fost salvat datorită unui donator. Ştiu că după un transplant omul nu îşi revine în totalitate, că viaţa lui nu va fi niciodată la fel cu cea a unui om sănătos, dar sunt convinsă că este de preferat să trăiască având un organ primit de la cineva, decât să îşi piardă viaţa. Am văzut oameni care făceau dializă, oameni care îşi doreau din toată inima să primească un nou rinichi, să înceapă o viaţă nouă. Nu îi pot uita! Nu le pot uita privirile şi vorbele!

Aseară am aflat că anul acesta, în doar două luni, s-au făcut mai multe transplanturi de organe decât anul trecut în şase luni. Din păcate, anul acesta statul a alocat mai puţine fonduri pentru transplantul de organe. :((