Copil fiind, reuşeam să mă descurc de bani chiar şi când părinţii îmi dădeau mai puţini. La 15 ani, cea mai mare grijă a mea era să fiu bine îmbrăcată. Ai mei îmi cumpărau mereu, dar numai ce considerau ei că s-ar potrivi unei copile de vârsta aceea. Aşa am descoperit că hainele pe care mama nu le mai purta mi se potriveau de minune. Erau deosebite de ale prietenelor, fuseseră făcute pe comandă toate, din materiale de calitate şi, ce mă interesa mai tare, erau unicat. Pe cele care nu mi s-au potrivit sau care nu mi-au plăcut, le-am vândut fetelor de la bloc.
Un episod de care acum mă cam rusinez, dar care atunci ne-a dat impresia că avem curaj şi imaginaţie, s-a petrecut când o vecină s-a internat în spital. Eram cu cea mai bună prietenă a mea când femeia ne-a dat 300 lei să îi cumpărăm un capot pentru la spital. Cum noi eram în criză de bani şi tocmai descoperisem nişte bluziţe simpatice într-un magazin, am pus la cale un plan îndrăzneţ.
Avea bunica mea un capot purtat, dar încă în stare foarte bună. Am rugat-o să mi-l dea mie. L-am spălat, l-am apretat uşor, l-am călcat. În acest timp, prietena mea a cumpărat cu banii vecinei bluziţele. Am modificat una dintre etichete, i-am pus preţul corespunzător şi am agăţat-o la capotul împăturit. Mândre nevoie mare, dar şi puţin temătoare, am plecat la spital. Vecina nu a bănuit nimic şi s-a arătat încântată de capotul “ales” de noi. Ne-a dat şi bani de gogoşi. :))
Mi-am amintit de acest episod când am dat peste bluziţele pentru mamici de la tophainute. Una dintre bluziţele de acolo (cea cu volănaşe), seamănă bine cu cele pe care ni le-am cumpărat din banii câstigaţi de la vecina. Mult timp mi-a spus prietena mea că nu am de ce să îmi fac griji, că am muncit la acel halat, pentru a-l face să pară nou, că doamna a fost mulţumită şi nu a aflat niciodată de furtişagul nostru.
Si eu port hainele, papucii si chiar bijuteriile mamei :)) Se supara de obicei cand i le iau, dar eu stiu ca este mandra de mine :D
Și n-o să scapi de sentimentul acela, din păcate. Pentru că nu ești construită de așa natură. Am comis-o și eu odată, am mărturisit peste ani buni, când mi s-a părut că s-a prescris fapta. Ei bine, de-atunci, întâmplător sau nu, eu cu persoana respectivă n-am mai vorbit. E drept că ne despart mări și oceane.
Mă bucur că ai revenit!
Sincer, nu cred că pot posta un comentariu pertinent la ora asta! :))
Erau coduri de bare pe vremea aia ?
Daca erai un copil model atunci,ce mai povesteai acum cu incantare?Toate prostioarele din copilarie ne aduc o nota de nostalgie si o sursa inepuizabila de inspiratie.Cu bine !
asta e o dovada ca esti intreprinzatoare si din cate am vazut pana acum,nu te-ai schimbat :)
Aoleu ! Zici ca Vienela si acum e la fel de intreprinzatoare ? Zau, bine ca nu lucreaza ca broker financiar ca acum era de mult in puscarie ! (glumesc, cu gandul la delincventele tineretii)
Nu cred ca e nimic rau in asta, daca ai recunoaste in fata vecinei tale ce ati facut. :))
Toti am facut prosti cand eram mici pentru a face rost de un ban in plus…eu “furam” de la cizmarul blocului bani din cutiuta cand nu era acolo…nu mult dar destul pentru cateva gume Turbo.
:)) =)) aveati initiativa nu gluma :))
Dacă ai pus chestia asta la inimă, de mai ţii minte şi acum de ea, înseamnă că regreţi.
Ştiu că nu te uşurează prea mult faptul că mai toţi oamenii au făcut prostii în copilărie.
Important e să nu le facem la maturitate, ori unii abia acum încep!
N-am făcut de-astea. Dar altele, la fel de “inventive”, da. :D
Mai ales “cadouri” pentru unele colege care puneau mai mare preţ pe etichetă decât pe produs. Făceam rost de respectivele petece, pe care le coseam apoi pe obiecte de îmrăcăminte absolut banale, străduindu-mă să pară ca-s trase la maşină. :D
Și uite cum stai și acum cu conștiința încărcată :))
Daca nu a alfat e bine:))
Tulaaaiii…ce curaj ai avut , Vienela! :))
Eu nu stiu ce sa comentez :)