Copil fiind, reuşeam să mă descurc de bani chiar şi când părinţii îmi dădeau mai puţini. La 15 ani, cea mai mare grijă a mea era să fiu bine îmbrăcată.
 Ai mei îmi cumpărau mereu, dar numai ce considerau ei că s-ar potrivi unei copile de vârsta aceea. Aşa am descoperit că hainele pe care mama nu le mai purta mi se potriveau de minune. Erau deosebite de ale prietenelor, fuseseră făcute pe comandă toate, din materiale de calitate şi, ce mă interesa mai tare, erau unicat. Pe cele care nu mi s-au potrivit sau care nu mi-au plăcut, le-am vândut fetelor de la bloc.

Un episod de care acum mă cam rusinez, dar care atunci ne-a dat impresia că avem curaj şi imaginaţie, s-a petrecut când o vecină s-a internat în spital. Eram cu cea mai bună prietenă a mea când femeia ne-a dat 300 lei să îi cumpărăm un capot pentru la spital. Cum noi eram în criză de bani şi tocmai descoperisem nişte bluziţe simpatice într-un magazin, am pus la cale un plan îndrăzneţ.

Avea bunica mea un capot purtat, dar încă în stare foarte bună. Am rugat-o să mi-l dea mie. L-am spălat, l-am apretat uşor, l-am călcat. În acest timp, prietena mea a cumpărat cu banii vecinei bluziţele. Am modificat una dintre etichete, i-am pus preţul corespunzător şi am agăţat-o la capotul împăturit. Mândre nevoie mare, dar şi puţin temătoare, am plecat la spital. Vecina nu a bănuit nimic şi s-a arătat încântată de capotul “ales” de noi. Ne-a dat şi bani de gogoşi. :))

Mi-am amintit de acest episod când am dat peste bluziţele pentru mamici de la tophainute. Una dintre bluziţele de acolo (cea cu volănaşe), seamănă bine cu cele pe care ni le-am cumpărat din banii câstigaţi de la vecina. Mult timp mi-a spus prietena mea că nu am de ce să îmi fac griji, că am muncit la acel halat, pentru a-l face să pară nou, că doamna a fost mulţumită şi nu a aflat niciodată de furtişagul nostru.