Se laudă omul că poate aprecia frumosul, că îl recunoaşte oriunde ar fi, că nu poate trăi fără el. Mult timp am crezut că omul se minte singur. Vedeam cum rupe florile şi apoi le lasă să se veştejească în vaze, vedeam cum taie pădurile şi lasă pământul chel, vedeam cum prinde fluturii şi îi striveşte în insectare, vedeam cum se înghesuie în case urâte de beton şi se fereşte de cerul înstelat. Mă întrebam în sinea mea de ce alege omul să se îndepărteze de frumos, dacă nu poate trăi fără el.

Răspunsul a venit pe neaşteptate, când am văzut poza de pe blogul Matildei. Omul nu se îndepărtează de frumos, ci doar face un pas înapoi pentru a-l admira în toată splendoarea lui, fie că este vorba despre florile smulse din grădini şi aşezate în vaze, de pădurile din care îşi face case şi cărţi, de fluturii pe care îi sorteşte veşniciei sau de stelele ce îl îndeamnă la visare.

toamna-mai-frumoasa

Mai sus sunt gândurile mele, inspirate de o fotografie. Data trecută, alături de mine s-a zburat spre înalt într-o joacă de an nou, într-o altă joacă (preferata mea) şi în umbrele înserărilor.

Dacă poza de mai sus vă inspiră ceva, orice ar fi acel ceva, vă aştept să intraţi în joc cu o poveste, fie că o veţi lăsa aici, într-un comentariu, fie că alegeţi să o scrieţi pe blogurile sau paginile voastre de facebook.