Aș vrea să pot călca apăsat, ca un viteaz erou de poveste, netemător în fața relelor adunate pe pământ. Să bag spaima în cei care, cu voie sau fără de voie, îmi rănesc uneori sufletul ascuns adânc în spatele vechilor cicatrice. Refuz să arăt lumii cât mă doare când descopăr minciuna, prefăcătoria, nepăsarea ori răutatea. Fac un pas înapoi, pe vârfuri, ca o balerină începătoare, și tot ca ea mă dezechilibrez când oglinda îmi întoarce imaginea unei ființe fragile, pe obrajii căreia curg lacrimile neputinței. E bine aici, în spate. Îi pot vedea clar pe toți cei care știu cum să tropăie din bocancii murdari de noroi. Mai am de învățat doar cum să îi opresc ori să-i transform în oameni buni.

Fac un pas înainte, încercând să par dezinvoltă și rea. Nu păcălesc pe nimeni. Ei știu, fără să le spună cineva, că-s doar o balerină șchioapă, cu sufletul sensibil. Îmi jumulesc aripile, pană cu pană. Îmi pun piedici atunci când vreau să înaintez. Răutăcioși (ori poate doar temători), îmi șterg urmele, sperând că astfel o să uite de mine întreaga suflare a pământului. Calc mai apăsat. Ridic talpa și privesc nisipul. Urmele sunt mai adânci, dar tot ușor de șters, că așa e în viață: trebuie să lași urme în stâncă dacă vrei să dăinuie, însă nici în acest fel amintirea ta nu va dura o veșnicie.

Mă întreb de ce vreau, din adânc de suflet, să las urme? Încă nu am învățat că bine o duc doar cei care trec neștiuți pe aici? Fac socoteala pașilor. Unul înainte, unul înapoi. Oare asta nu înseamnă că rămân pe același loc, în vreme ce mă prefac, zâmbind cu seninătate ori cu amar, că merg apăsat sau că plutesc, ca o firavă balerină, spre un înainte numai de mine văzut?

*

Frântură de viață imaginară născută din imaginea urmelor găsite pe plajă…