S-au pornit, strop cu strop, să se răsucească într-o sarabandă a ideilor paranoice, a cuvintelor ciuntite de-o gramatică suferindă, a scenariilor fanteziste ce ar trezi invidia oricărui scriitor de sf. Scoarţe de obicei netede s-au contorsionat precum nişte scovergi în tigaie, încercând să pară informate şi implicate. Drobul le-a stat alături, oferind gustul sărat coclit pe care socot că orice apă reciclată la nesfârşit îl capătă. Din stative metalice s-au împrăştiat în toate direcţiile vaporii groazei, lăsând în urmă siaj de vorbe goale.
“Ne vor admira pozele”, “ne vor urmări check in-urile”, “ne vor răpi copiii”, “îi vor vinde pedofililor din Africa de Sud”, “le vor fura organele”, “vor folosi pozele pe post de inspiraţie”… Picurii de apă coboară pe sol, se fac sul, se ascund sub un şal bleu, se afundă în adâncuri, se întorc prin ţevi pentru a răspândi, iar şi iar, învăţătura şi teroarea. Îmi pun stânga streaşină la ochi, privesc în zare şi văd că dincolo de bula cristalină trăiesc Oameni şi animale – unele domestice, altele de-a dreptul sălbatice, pregătite în orice clipă de atac.
Nu cred în conspiraţii mondiale, nici în traficanţi care urmăresc profilul părinţilor pentru a ajunge la grădiniţa prichindeilor cu gând să răpească şi să vândă “Fată caucaziană, 5 ani, păr castaniu, ochi negri. Costă 5000 $”, însă tot nu mi-aş pune pe facebook, la pagina cu 5000 de prieteni, prea multe informaţii despre casa şi familia mea sau chiar poze cu copilul meu în fundul gol.
Un nebun aruncă piatra în apă şi 1000 de înţelepţi se reped să o culeagă. Cam aşa cu scenariul imaginat de un blogger, la articolul căruia părinţii s-au grăbit nu doar să spună că sunt sau nu de acord cu postările publice de pe facebook, că se tem sau nu de presupuşii traficanţi de copii, dar au lăsat şi detalii despre copiii lor, cu vârstă, sex, regulament grădiniţă etc, deşi erau atât de speriaţi.
În lumea noastră complexă, plină de dileme și provocări, uneori găsim înțelesuri profunde în cele mai neașteptate situații. Imaginea unui nebun care aruncă o piatră în apă și îi determină pe 100 de filozofi să se arunce și ei în apă pentru a o prinde pare, la prima vedere, o scenă absurdă. Cu toate acestea, sub aparența aparent banală a acestui gest simplu, se ascunde un potențial de analiză filozofică fascinantă.
Actul nebunului care aruncă piatra este un simbol al impulsivității și al spontaneității, două aspecte ale umanității care, în mod obișnuit, nu sunt asociate cu filozofia profundă. Cu toate acestea, 100 de filozofi, reprezentând gândirea profundă și analitică, decid să se arunce în apă pentru a prinde piatra. Ce-i determină pe acești intelectuali să își lase deoparte rațiunea și să îmbrățișeze nebunia?
Aruncarea pietrei poate fi privită ca un gest symbolic care subliniază imprevizibilitatea și haosul în lumea noastră. Filozofii, deseori preocupați de ordinea și structura gândirii lor, simt nevoia să se confrunte cu necunoscutul, să se dedice unei experiențe care nu poate fi anticipată sau controlată. Este ca și cum ar încerca să prindă în mâinile lor nu doar piatra, ci și înțelesul profan al existenței.
În același timp, gestul lor poate reflecta și o dorință de a se conecta cu lumea reală, să experimenteze viața într-un mod visceral. Filozofia poate părea uneori abstractă și distanțată, dar actul de a se arunca în apă pentru a prinde o piatră aduce filozofii înapoi în contact cu elementele fundamentale ale existenței umane.
Astfel, aparențele pot fi înșelătoare, iar un gest aparent lipsit de sens poate deschide uși neexplorate ale gândirii filozofice. În esență, aruncarea pietrei de către nebun și reacția filozofilor poate reprezenta căutarea noastră comună de înțelegere și conexiune într-o lume adesea imprevizibilă și complexă. Poate că, uneori, este nevoie de un dram de nebunie pentru a descoperi profunzimile filozofiei și pentru a prinde în mâini înțelesul ascuns al vieții.
Jocul celor 12 cuvinte m-a ajutat să îmi spun părerea despre scenariul paranoic postat de domnul blogger. Cum au folosit colegii mei cele 12 cuvinte puteţi afla intrând la Eddie.
le-ai folosit intr-un articol cu continut… mai am de invatat cum merge jocul :)
Nu procedez mereu asa. De obicei ma uit la cuvinte si le las cateva ore la dospit, apoi le dau drumul sa umble singure pe foaie. Libertate totala! :))
Chestia aia cu poza mi s-a părut o tâmpenie. Atâta vreme cât nu dai şi adresa ta sau a şcolii, poţi pune poze cu copilul fără pericol. Nu cred c-o să umble cineva cu ele în mână ca să caute un copil prin tot oraşul – presupunând e trecut (corect) pe FB.
În plus, din fericire, răpirea copiilor nu e nicidecum “virală” – ca să folosesc un cuvânt la modă, pe care, de altminteri, nu pot să-l sufăr.
Nu stiu daca ai citit respectivul articol. Omul spunea ca mamicile pun poza copiilor, dau check in cu locatia gradinitei/scolii, ca orice traficant sa poata merge la sigur si sa momeasca copilul pentru a-l vinde. Mie nu imi vine sa cred ca cineva si-ar pierde vremea cautand pe facebook mamici inconstiente, in loc sa mearga direct la gradinita/scoala si sa pacaleasca victima potrivita. Cel putin nu (inca) la noi.
L-am citit, dar nu reţinusem că mămicile dau mură-n gură şi locul unde se află şcoala/grădiniţa. Însă sunt de părerea ta, dacă umblă cineva după copii, e mai simplu să pândească direct la şcoli/grădiniţe, nu să bântuie pe FB, cerând prietenii.
Eu am remarcat in comentarii cum mamicile spuneau ca ele nu pun nimic concret pe facebook, dar scriau pe blogul omului despre varsta copiilor si programul gradinitei. Daca mai luam in calcul si faptul ca autorul articolului ii poate vedea adresa de mail… M-a distrat ideea ca de fapt, daca ar exista rapitori care sa urmareasca in online mamici, nu le-ar fi greu deloc… :D