Am așteptat acea sâmbătă cum așteaptă alții ieșirea din post. Voiam să rup lanțurile cu care internetul mă legase de scaun, să alerg prin iarba crudă, să ating crenguțe care își plâng alb petalele pierdute, să respir aerul impregnat de parfumul magnoliilor, să ronțăi fursecuri pe o bancă în parc, să fotografiez natura, în toată splendoarea ei. Primul monstru care mi-a ieșit în cale a fost acest leu paraleu, modern Orfeu, trofeu, cap de zeu sau autoportret de cimpanzeu, că nu mi-am dat seama încă ce mama zmeilor reprezintă. M-am ghemuit în mijlocul trotuarului și l-am pozat, cu toate că se cam încrunta la mine. Se încruntau și trecătorii, convinși că am evadat din spitalul de nebuni. M-am ridicat cu o lejeritate surprinzătoare, am făcut o jumătate de piruetă și am plecat naibii de acolo, înainte să sune careva la 112.
Scurta oprire la profi mi-a adus un alt monstruleț, de această dată din pluș. Câștigat la scanarea bonului. Viața e frumoasă, mi-am spus în acea clipă, convinsă că superman-ul în formă de ou îmi va purta noroc. I-am făcut cuib în geantă, mi-am dat ok-ul într-o sticlă de vitrină și am purces înspre parcul de poveste pân’ la care multtt mai este. Nu am zărit nici o barză pe drum. Toate veniseră, aruncaseră bebelușii în cărucioare și zburaseră spre țări mai calde primitoare. M-a surprins abundența de “te iubesc”-uri întinse cu creta pe asfalt, alături de niște desene rudimentare, reprezentând probabil fluturi cu multe antene și un bob scofâlcit de caju. Am salutat magnoliile îmbătrânite, o mierlă ce țopăia fericită în praf, un gândac roșu cu pete negre și-am zâmbit fericită unui sofer care îmi admira câinele.
Apoi s-a întâmplat. Mihai mergea pe lângă gard, Bruno pe partea dinspre șosea, cu lesa strânsă, iar eu în spatele lor, aproape de mașina parcată pe jumătate din trotuar. Printre gratiile de fier a scos capul un monstru. Între două reprize de lătrat, l-a prins pe Mihai cu colții de braț. Din instinct, soțul meu a ridicat piciorul să lovească. Talpa cauciucată a pantofului s-a înfipt într-un pinten al gardului, imobilizându-l. M-am repezit să îl ajut. Cei trei câini ai curții urlau înnebuniți. Bruno tăcea, neînțelegând nimic. Am bătut cu pumnul în cutia de scrisori. Un monstru insensibil a scos capul pe geam. “Nu ies la nici o poartă”, ne-a strigat rânjind strâmb. Am urlat la Mihai să dea telefon la poliție. Nu avea telefonul la el. De la balconul casei croncănea o femeie ciufulită: da’ dă-te dracu’ mai încolo! de ce mergi pe lângă gard?
Văzând că nu ne putem înțelege, le-am lăsat Eroilor ploieșteni de la numărul 19 posibilitatea de a rămâne ascunși în casă și am mers mai departe, cu sângele clocotind în vene și cu speranța că data viitoare nu va fi în locul lui Mihai un copil. Nici măcar în parc nu am putut zăbovi prea mult din cauza agitației. Am pozat la numarul 49 o magnolie albă, sperând că va putea șterge amintirea unui monstru inconștient și-am scris povestea folosind cele 12 cuvinte (lejeritate, barza, cuib, crengute, caju, fursecuri, antene, desene, sticla, lesa, pinten, trofeu) alese de gazda jocului nostru. Nu uitați să intrați la Eddie, dacă doriți să citiți și alte povești.
Am si eu o vecina cu namila de caine. Are si un gard minimalist, prin care cainele scoate botul si labele cat sa ingrozeasca orice copil indrazneste sa treaca pe trotuar. Din fericire copiii din zona stiu de el si se feresc si, fiind o strada laturalnica, nu prea e circulata de “straini” care sa ii poata cadea victime. Doar postarita e terorizata de el.
Cainele respectiv nu e foarte mare, insa e agitat si are loc sa iasa jumatate prin gard, astfel incat omul sa nu fie in siguranta nici macar in jumatatea trotuarului. Eu chiar nu inteleg de ce ii lasa asa, sa puna lumea in pericol… :(